Canalele de apărare construite în jurul unei cetăţi aveau drept scop apărarea oraşului respectiv, dar protecţia nu era completă fără cea a divinităţilor. Aşa a apărut credinţa în „zeul protector al cetăţii”. Potrivit consemnărilor istorice, această divinitate provine din metamorfozarea ,,zeului apelor”. Conform celor mai vechi atestări, primul templu închinat Zeului Protector al Cetăţii a fost construit în anul 239 e.n în oraşul Wuhu din estul Chinei.
Întemeietorul dinastiei Ming (1368-1644), Zhu Yuanzhang a oferit domenii în schimbul răspândirii credinţei în Divinitatea Ocrotitoare a Cetăţii. Aceasta este, totodată, şi cea care hotărâşte tot ce se petrece în oraş, având ajutoare care să o secondeze. Prin urmare, de-o parte şi de alta a sa, se găsesc şi zeul-judecător, zeul cu cap de bou, cel cu faţă de cal, precum şi Wuchang cel alb şi Wuchang cel negru şi alte zeităţi. În temple, există de obicei o statuie a zeităţii ocrotitoare a cetăţii şi o reprezentare pictată a acesteia. Cea din urmă se scoate afară în cetate, de trei ori pe an – primăvara, toamna şi iarna, obicei care constituie prilej de mare sărbătoare, eveniment însoţit de o serie de ritualuri.
În China sunt puţini cei care nu ştiu că Buddha are o gardă personală, adică patru zei păzitori, ceea ce conferă un plus de solemnitate prezenţei acestuia. În taoism, religie chineză, există patru zei protectori militari care supreveghează intrarea în lăcaşurile de cult, Ma Tianjun, cunoscut şi ca împăratul Huaguang, Zhao Gongming, Guan numit şi împăratul Guangong şi Wenqiong sau Leiqiong. Zeul Ma Tianjun este alb ca zăpada, Zhao este negru ca fierul, Guan este roşu ca sângele, iar Wen este de culoarea indigoului. Cele patru divinităţi sunt zei luptători, mult adoraţi în vechime de populaţie. La slujbele religioase taoiste este invocată, frecvent, prezenţa celor patru în scopul alungării duhurilor rele.
Chinezii obişnuiau să venereze divinităţi specifice, ca patroni spirituali ai diferitelor domenii ale activităţilor umane. Slujbele se oficiau în locuinţe, ateliere, magazine, cu ocazia zilelor de sărbătoare sau chiar în zilele obişnuite, în cinstea zeilor patroni ai diferitelor meserii. Erau venerate şi zeităţi cu puteri vindecătoare care să-i ferească de boli şi pentru evitarea epidemiilor. În perioada antică erau foarte renumiţi zeii vindecători, Sun Simiao, Bian Que, Hua Tuo, Pi Tong, Lü Dongbin, protectorul naşterilor, Li Shizhen etc. În afară de aceştia mai sunt cei trei Wei şi anume Wei Cizang, Wei Gudao şi Wei Shanjun, zeiţa ochilor, precum şi şchiopul Li, toţi cu puteri vindecătoare.
În sud-vestul Chinei, în provincia Yunnan, zonă populată de mai multe minorităţi naţionale, se păstrează şi astăzi unele particularităţi în venerarea divinităţilor, cu un specific aparte şi o încărcătură mai mare de misticism. Trăsături evidente apar mai ales în regiunea locuită de minoritatea Bai. Stilul picturilor şi gravurilor este mai simplu şi original, fără a da senzaţia că urmează un tipar anume. Picturile par mai sumare şi rudimentare, însă ritualurile religioase sunt mai complicate comparativ cu alte regiuni.
În regiunea Dali populaţia obişnuieşte ca, la aprinderea primului foc în vatra nou construită, să ardă mirodenii şi hârtii în cinstea zeului focului, care mai este numit şi Dragonul de foc sau Huoshen.
Zeul pământului este o divinitate cu mare popularitate în folclorul chinezesc. Venerarea acestuia a fost practicată iniţial în comunităţile mici, săteşti, cunoscând mai apoi o largă răspândire în timpul dinastiei Ming (1368-1644). În această perioadă apăruseră deja multe temple locale în care zeul Pământului avea denumiri care de care mai interesante, ca de exemplu: zeul ,,Pământului penelor de pasăre’’, al ,,Pământului de jos’’, al ,,Pământului în trei straturi’’, al ,,Întregului pământ’’ etc. Templele budiste sunt des întâlnite în China. În afară de acestea, alte locuri specifice de venerare a zeului Pământului erau improvizate în multe locuri: din câteva pietre sprijinite una de alta, spaţiul dintre ele servind drept intrare. O reprezentare a zeului pământului ni-l înfăţişează cu faţa albă şi o barbă neagră, o basma neagră, un guler semicircular şi un zâmbet plăcut.
Zeul Guanyin este una dintre cele patru mari divinităţi ale budismului chinezesc. După ce a fost introdus şi adoptat în China, acesta a devenit cel mai popular zeu, a ajuns să fie venerat atât în cercurile religioase, cât şi în cele populare. El se mai numeşte şi Guanshiyin, însă particula Shi a fost omisă pentru că era componentă a numelui împăratului Li Shimin din dinastia Tang (618-907).
Budismul arată că zeii sunt nemuritori, asexuaţi şi se pot transforma în funcţie de necesităţile oamenilor. Începând cu dinastia Tang, zeul Guanyin
a căpătat înfăţişare feminină. Zeiţa Guanyin era văzută ca aducătoare de noroc şi avea puterea de a alunga calamităţile, putând atât să dăruiască odrasle, cât şi să le protejeze. Din acest motiv era mult adorată, mai ales de femei. Numele ei complet este ,,Guanshiyin cea blândă şi milostivă care îi ajută pe cei nevoiaşi şi le uşurează viaţa obidită’’.