Opera Beijing este cunoscută în lume ca „Opera Orientului” şi este apreciată în China ca una dintre comorile naționale. Potrivit istoricilor, Opera Beijing are o tradiţie de peste 170 de ani. În anul 55 al domniei împăratului Qianlong din dinastia Qing (1790), cele patru mari trupe din perioadă, de operă Huiban, au venit în capitală pentru un spectacol prilejuit de ziua de naştere a împăratului şi au combinat stilurile de operă Kunqu, Yiyang, Hanju și Luantan. După mai mult de o jumătate de secol de asociere și integrare a diferitelor tipuri de operă, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-a ajuns la actualul gen de operă, care a primit numele capitalei ţării.
Opera în stil Beijing se situează pe primul loc între operele de origine chineză, atât ca repertoriu, număr de artişti, formaţii teatrale şi spectatori, cât şi ca influenţă culturală.
Opera în stil Beijing este o creaţie artistică foarte complexă. Intrigile şi personajele din operă sunt ,,descifrate’’ de public prin cântecele interpretate, textul vorbit, gesturi, lupte şi dansuri. Sunt patru categorii de roluri: Sheng (masculin), Dan (feminin), Jing (roluri de bărbaţi cu faţa pictată policrom) şi Chou (bufoni), plus câteva roluri auxiliare.
Pentru acest gen de spectacol, masca în sine este un element artistic cu un specific propriu. Toate trăsăturile personajelor îşi găsesc expresia în masca purtată. De regulă, personajele pozitive au feţe roşii, azurii şi negre; cele neutre au feţe albastre; cele negative au feţe albe, galbene; iar sfinţii, Buddha şi diavolii au feţe galbene.
Ultimii ani ai secolului al XVIII-lea sunt consideraţi prima perioadă de înflorire a Operei Beijing. În acea vreme, atât în rândul populaţiei, cât şi la curtea imperială, se prezentau numeroase spectacole, cu un repertoriu bogat. Larga popularitate şi susţinerea financiară oferită de curtea imperială şi nobilime au făcut ca Opera Beijing să cunoască o dezvoltare fără precedent.
Între anii 1920 şi 1940 se poate vorbi de a doua perioadă de aur. Existau patru şcoli principale, reprezentate de Mei Lanfang (1894-1961), Shang Xiaoyun (1900-1976), Cheng Yanqiu (1904-1958), respectiv de Xun Huisheng (1900-1968). Fiecare şcoală avea un număr important de artişti renumiţi care performau pe scenele marilor oraşe precum Shanghai şi Beijing. Graţie lor, Opera Beijing a ajuns la apogeu. Cel mai faimos actor al acelor vremuri a fost Mei Lanfang, cunoscut şi în afara graniţelor ţării. Mei a început să deprindă această artă când avea doar opt ani şi a apărut pentru prima dată pe scenă la vârsta de 11 ani. Într-o carieră de peste cinci decenii de actor care a jucat roluri Dan, a influenţat profund toate domeniile artei scenice, interpretarea muzicală, declamaţia, coregrafia, muzica clasică, costumaţia şi machiajul, formându-şi un stil artistic propriu. În 1919, o trupă condusă de el a efectuat un turneu în Japonia. A fost prima prezenţă a Operei Beijing peste hotare. În 1930, turneul trupei conduse de Mei în Statele Unite s-a bucurat de mare succes, iar în 1934, actorul a făcut o vizită în Europa. Din acel moment, occidentalii au luat contact cu acest gen de spectacol, care le-a adus în faţa ochilor o lume şi o cultură fascinantă.
În perioada aplicării politicii de reformă şi deschidere, Opera în stil Beijing, a fost văzută în continuare ca o artă tradiţională importantă, astfel că s-a bucurat de un puternic sprijin din partea guvernului. La Teatrul Chang’an de pildă, sunt prezentate pe tot parcursul anului, creaţii de Operă Beijing. Mai mult, concursurile de interpretare organizate pentru amatori atrag pasionaţi din toate colţurile lumii. De altfel, Opera în stil Beijing este inclusă frecvent în schimburile culturale cu străinătatea.