În cea mai mare parte a Chinei, la masă sunt folosite o pereche de beţişoare şi o lingură. Beţişoarele pot fi din bambus, lemn ori plastic, dar și din croazoneu, argint sau chiar fildeş.
Este greu de spus cu precizie când au început chinezii să folosească beţişoarele pe post de tacâmuri. Probabil, strămoșii chinezilor au folosit două crenguţe pentru a lua o bucată de carne friptă, pe urmă, după folosirea focului pe scară largă, le-au folosit la gătit. Liji (Cartea Riturilor), scrisă acum aproximativ 2000 de ani, se numără printre primele lucrări în care sunt menționate beţişoarele.
Perechea de beţişoare se ţine corect în căuşul palmei, între degetul mare şi cel arătător. Unul dintre ele se sprijină pe prima încheietură a degetului inelar şi trebuie să stea relativ nemişcat. Celălalt este mobil şi se ţine între arătător şi degetul mijlociu. Pentru începători, primele încercări sunt dificile, neputându-şi coordona bine mişcările degetelor sau lăsând prea moale beţişorul din căuşul palmei, cel care ar trebui să stea oarecum nemişcat. Impresia este, atunci, pentru bietul începător că beţişoarele o iau fiecare în altă direcţie! Dar cu răbdare şi exerciţiu, ele pot fi „învinse"!
Forţa cu care degetele strâng beţişoarele depinde de felul bucăţii de mâncare pe care vrem să o apucăm. În reţetele bucătăriei chinezeşti se specifică mereu „carnea, legumele etc. se taie in cubuleţe, fâşii sau felii subţiri". Explicaţia este simplă: în afară de faptul că se pătrunde mai bine, preparată în acest fel, mâncarea nu mai necesită să fie tăiată la masă. Pe de altă parte, îndemânarea cu care se apucă (aţi văzut, probabil, prin filme, viteza şi dexteritatea unora) bucăţelele mici ori alunecoase (cum ar fi boabele de fasole, alunele ori feliile de ouă conservate) apare doar după un oarece exerciţiu şi o bună coordonare a degetelor.
Vizitatorii străini în China sunt cel mai adesea impresionaţi de ingeniozitatea cu care mâinile chinezilor au realizat broderii fine, sculpturi migăloase şi atâtea altele. Oare nu este posibil ca această îndemânare să provină, măcar parţial, şi din folosirea zilnică a beţişoarelor? – se întreabă, nu fără temei, cercetătorii.