Astronomii chinezi din antichitate au împărţit anul calendaristic în 24 de termene solare, în funcţie de sezoane. Există un termen la câte două săptămâni, iar solstiţiul de iarnă cade în cel de-al 22-lea, de obicei între 21 şi
23 decembrie. Încă din zorii istoriei, oamenii au realizat că solstiţiul de iarnă este cea mai scurtă zi a anului, după care soarele începe să se întoarcă spre Nord, iar Anul Nou chinezesc, după calendarul lunar, soseşte la numai o lună şi jumătate după solstiţiul de iarnă.
Ar fi două motive posibile pentru care chinezii organizau sărbători în această zi. Unul ar fi că, după un an de muncă grea, ţăranii luau o binemeritată pauză până la reluarea lucrărilor agricole, iar celălalt trebuie să fi fost legat de teoria dualismului Yin-Yang. În filosofia chineză, Yin simbolizează principiul feminin şi negativ al universului, în timp ce Yang – este cel masculin şi pozitiv, dialectic şi dinamic. Mai simplu, când ceva (lucru, situaţie, acţiune) ajunge la o extremă, se va întoarce către cea opusă. În ziua solstiţiului de iarnă, Yin este în punctul culminant, fiind cea mai lungă noapte. De acum încolo, va lăsa locul Yang-ului – luminii şi căldurii, zi considerată de vechii chinezi ca momentul potrivit pentru bucurie şi distracţie.
Pentru oamenii de rând, solstiţiul de iarnă înseamnă momentul bilanţului unei recolte îndestulătoare. Pentru celebrarea acestui moment, îmbracă cele mai frumoase haine, îşi vizitează prietenii şi petrec până târziu în cursul celei mai lungi nopţi a anului. Mâncarea joacă un rol important în cadrul acestor festivităţi, dar obiceiurile variază de la o zonă la alta. În regiunea nordică rece, oamenii gătesc carne de oaie şi de câine, care reprezintă un aport energetic pentru organism, făcându-l mai rezistent la frig. Tăiţeii sunt populari în zonele insulare, în vreme ce Tangyuan (un fel de găluşcă cu umplutură, făcută din orez cleios şi servită în supă) este specifică regiunilor sudice.