Muntele Lushan se află în provincia Jiangxi din sudul Chinei şi are peisaje deosebit de frumoase. Din timpuri străvechi circulă multe poveşti legate de acesta.
Situat în partea de nord a provinciei, Muntele Lushan este cunoscut pentru aspectul „magnific, miraculos, inaccesibil şi graţios”. Mulţi literaţi au venit aici, de-a lungul timpului, pentru a compune creaţii literare, fapt ce a conferit muntelui reputaţia locului de obârşie al ideilor şi al poeziilor peisagistice, precum şi al multor picturi. Vestitul poet din secolul al VIII-lea, din dinastia Tang, Li Bai scria:
Soare scăldând piscul Xianglu,
Din crengi se iscă fum,
Când de departe-n zări priveşti,
Din înaltul apei drum,
Perdea peste trei mii de chi,
Ce coboară de sus,
Te-ntrebi: e Calea Lactee
Ce curge-n zbor apus?
De asemenea, renumitul poet din dinastia Song, Su Shi a vizitat de mai multe ori Muntele Lushan şi a scris o poezie de inspiraţie filosofică intitulată „Poem scris pe Zidul Xilin”:
Dacă priveşti de-a latul, şiruri de munţi se-ntind
De sus, piscuri sub ceruri se-arată semeţind.
Departe-i aproape. Înaltul pare scund
E fiecare altul şi totuşi îşi răspund.
Nu ştii de-i chiar Lushan-ul acela ce-l priveşti Cel care stă pe culmea-i, însingurat tu eşti.
Muntele Lushan se mai numeşte şi „Kuanglu” sau „Kuangshan”. Potrivit legendei, în timpul dinastiei Zhou, aici a studiat tehnicile de a deveni zeu un om pe nume Kuangsu. Auzind acest lucru, împăratul a trimis de mai multe ori demnitari să-l caute, cu intenţia de a-l invita la curtea imperială. De fiecare dată, Kuangsu a refuzat să se vadă cu trimişii împăratului. Iar după o perioadă, el a dispărut. Legenda spune că, în cele din urmă, a devenit zeu. De atunci, locul unde a stat Kuangsu a fost numit „casa zeului”, iar muntele a căpătat numele „Kuanglu” sau „Kuangshan”.
În anul 381 e.n., în timpul dominaţiei Jin de Est, bonzul Huiyuan a venit pe Muntele Lushan împreună cu discipolii lui şi cu ajutorul guvernatorului districtului Jiangzhou a reuşit să ridice Templul Donglin, care a devenit principalul centru budist din sudul Chinei. În cei 36 de ani în care a condus mănăstirea, el s-a bucurat de sprijinul credincioşilor.
În legătură cu Templul Donglin şi bonzul Huiyuan circulă mai multe poveşti. Una dintre acestea spune că, în timpul construirii lăcaşului de cult, la un moment dat a fost mare lipsă de materiale de construcţii. Într-o noapte, s-a abătut asupra zonei o ploaie torenţială cu puternice descărcări electrice.
A doua zi, călugării au descoperit în faţa construcţiei un lac mic pe care pluteau multe bucăţi de lemn. Huiyuan a crezut că acestea au fost trimise de Zeu, pentru înălţarea templului. Cu lemnul găsit, bonzul a construit o sală mare numită „Sala Shenyun”, iar lacul l-a botezat „Lacul Lemnului”.
O altă poveste legată de Templul Donglin este cea a unui renumit om de litere din vreme aceea, Xie Lingyuan. El a venit pe Muntele Lushan şi a cerut să intre în confreria lui Huiyuan. Bonzul însă nu l-a acceptat, spunându-i că trebuie să devină mai pur din punct de vedere moral şi că trebuie să sape trei lacuri în care să pună lotuşi albi. Abia atunci firea lui va putea fi calmă precum floarea de lotus. Xie Lingyuan n-a avut de ales şi a săpat trei lacuri, ca să poată fi acceptat alături de Huiyuan. După ce s-au cunoscut, cei doi au devenit prieteni buni. La moartea lui Huiyuan, Xie Lingyuan a venit special din Nanjing şi a scris epitaful de pe placa funerară a mormântului acestuia.