Palatul Imperial din Shenyang se află în vechiul centru al reşedinţei provinciei Liaoning din nord-estul Chinei. Este al doilea mare palat imperial după cel din Beijing, atât din punctul de vedere al amplorii acestuia, cât şi din cel al stadiului de conservare. Acesta a fost construit de împăraţi din dinastia manciuriană, în primii ani ai dinastiei Qing (1616-1911). Caracterul istoric specific şi farmecul naţional pronunţat fac acest complex şi mai atractiv.
La începutul secolului al XVII-lea, minoritatea manciuriană din nord-estul ţării a înfiinţat un stat numit „Jin Târzie”. Împăratul Nurhachi a stabilit capitala la Shenyang şi a ordonat construirea unui palat imperial. După ce a urcat pe tron, fiul său, Huangtaiji, a schimbat denumirea statului din „Jin Târzie” în „Qing” şi a finalizat lucrările de construcţie a palatului. Iar după ce cucereşte partea centrală a Chinei şi răstoarnă dinastia Ming, întemeiază un nou stat unitar şi mută capitala la Beijing. De atunci, împăraţii dinastiei Qing au început să locuiască în Oraşul Interzis din Beijing. Shenyang a rămas a doua capitală a dinastiei, iar palatul imperial de aici a fost numit palatul din capitala auxiliară.
Palatul din Shenyang ocupă o suprafaţă de 60.000 m2, are mai mult de 70 de clădiri cu peste 300 de încăperi. Diferit de alte palate imperiale din China, acesta are un pronunţat caracter manciurian. Complexul este divizat în trei părţi: estică, vestică şi centrală. Construcţiile din partea estică sunt cele mai reprezentative. Sala Politică – cea mai importantă construcţie din această parte – era locul unde împăraţii rezolvau treburile statului şi locul unde se ţineau ceremoniile importante. Pe părţile laterale ale acestei săli sunt construite simetric, sub forma unui stol de gâşte-sălbatice în zbor, zece săli mai mici în stil pavilion, cunoscute sub denumirea de „Cele Zece Pavilioane”. Aici lucrau cei mai importanţi zece demnitari ai imperiului. Din punct de vedere arhitectural, Sala Politică este, de fapt, un mare pavilion. Numai că aceasta are un spaţiu mai mare şi este frumos amenajată. Atât „Cele Zece Pavilioane”, cât şi Sala Politică sunt inspirate de corturile nomazilor. Cele zece pavilioane sunt, de fapt, construite sub forma a zece corturi, iar trecerea de la corturile mobile la pavilioanele stabile semnifică drumul parcurs de o etnie nomadă în dezvoltarea proprie.
În Palatul Imperial din Shenyang pot fi văzute peste tot urmele culturii manciuriene. De exemplu, prăjina de lemn aşezată în curtea din faţa Sălii Qingning, partea centrală a palatului. Aceasta are o înălţime de şapte metri şi este aşezată pe un postament de marmură albă. În vârf se află o baniţă (unitate de măsură de capacitate pentru cereale) de cositor. La prima vedere, aceasta pare nepotrivită cu sălile impunătoare din jur. Dar este o prăjină sacră, folosită pentru jertfe aduse Cerului şi se numeşte Suolungan. Conform tradiţiei, în timpul ceremoniei, în baniţa din vârful prăjinei se pun boabe de orez şi măruntaie de porc pentru a hrăni ciorile, în semn de jertfă adusă Cerului.
O legendă spune că fondatorul dinastiei Qing (iniţial Jin Târzie), Nurhachi, urmărit odată de duşmani, a ajuns în situaţia de-a nu mai avea unde să se refugieze şi s-a culcat într-un şanţ plin de iarbă, lăsându-se în voia sorţii. Tocmai în acest moment greu, un stol de ciori s-au aşezat peste el şi l-au acoperit complet, încât a scăpat de duşmanii care-l urmăreau. După ce Nurhachi a fondat statul Jin Târzie şi a devenit împărat, a ordonat ridicarea unei prăjini în curtea fiecărei gospodării în vârful căreia să fie o baniţă de staniu, în care să fie pusă hrană pentru ciori. El a vrut astfel să-şi exprime recunoştinţa faţă de aceste păsări care i-au salvat viaţa. De aceea, astăzi vedem în curtea imperială o astfel de prăjină, numită Suolungan.
Dinastia Qing a început să asimileze şi elemente ale culturii populaţiei din centrul Chinei. De exemplu, influenţa culturii naţionalităţii han este foarte pronunţată în Palatul Imperial din Shenyang. Astfel, arhitectura Sălii Politice este o asimilare a stilului de construcţie al populaţiei han din dinastia Song (anii 960-1279).
Partea principală a Palatului din Shenyang a fost finalizată în anul 1625, după zece ani de lucrări de construcţie. În următorii 150 de ani, construcţia a fost reînnoită şi lărgită de alţi trei împăraţi: Kangxi, Yongzheng şi Qianlong. În final, palatul a ajuns să combine stilurile arhitecturale ale naţionalităţilor han, manciuriană, mongolă, hui şi tibetană. De aceea, se poate spune că Palatul Imperial din Shenyang este o cristalizare a culturii naţiunii chineze, fiind un important simbol al statului nostru multinaţional şi unitar.