Cândva, în China antică, pe bolta albastră a cerului răsăreau în acelaşi timp zece sori. Razele lor puternice au ars pământul, au uscat culturile, iar oamenii se sufocau de căldură şi se prăbuşeau la pământ, unii după alţii. Din cauza căldurii, şerpii au ieşit din fluvii şi din lacurile secate, fiarele sălbatice au ieşit din păduri, făcând ravagii peste tot şi omorând mulţi oameni.
Nenorocirile pământenilor au zguduit şi lumea cerească. Aşa că împăratul ceresc i-a poruncit arcaşului Houyi să coboare în lumea oamenilor şi să-i salveze. Viteazul a pornit la drum împreună cu soţia lui, Chang’e, ducând cu el un arc roşu oferit de împăratul ceresc şi o tolbă cu săgeţi de culoare albă. Odată ajuns pe Pământ, Houyi i-a sfătuit pe cei zece sori să apară pe rând, câte unul pe zi, ca să aducă omenirii căldură şi lumină, fără s-o încălzească prea mult. Dar sorii nu au vrut să asculte sfaturile lui Houyi.
Indignat, acesta a început lupta împotriva lor. A luat arcul roşu şi săgeţile albe,
a ochit sorii, apoi i-a săgetat unul după altul. În scurt timp, nouă sori au fost doborâţi de săgeţile lui Houyi. Pe cer a rămas un singur soare. Astfel, oamenii au început să se bucure de o viaţă liniştită şi fericită, fiindu-i recunoscători arcaşului Houyi.
Invidioşi pe meritele lui Houyi, alţi zei din cer s-au plâns împăratului ceresc, convingându-l să-l îndepărteze pe Houyi, ba chiar să-l pedepsească, trimiţându-l împreună cu soţia lui în lumea muritorilor, fără să mai aibă voie să se întoarcă în cer. Houyi şi Chang’e, învinuiţi pe nedrept, au dus o viaţă retrasă pe pământ, trăind din vânat.
Odată cu trecerea timpului, Houyi a simţit că îi este tare dator nevestei sale pentru traiul pe care îl duceau. Auzise odată că în munţii Kunlun trăia o zeiţă pe nume Xi Wangmu, care avea un leac miraculos. Cine lua această licoare, se putea înălţa la cer. Astfel, Houyi plecă la drum în căutarea leacului magic. A trebuit să traverseze munţi înalţi şi ape adânci, învingând tot felul de greutăţi. Din păcate, a primit de la zeiţa Xi Wangmu doar o cantitate mică din acel leac, suficientă doar pentru o singură persoană. Houyi nu voia să ajungă singur în lumea cerească, lăsându-şi nevasta pe pământ, dar nu voia nici ca soţia lui să plece, lăsându-l singur printre oameni. Pentru că n-a găsit nici o soluţie potrivită, el a ascuns leacul acasă.
Nemaiputând să îndure viaţa simplă din lumea muritorilor, Chang’e a găsit, în lipsa soţului, leacul miraculos şi l-a înghițit tot. Imediat, ea s-a simţit tot mai uşoară, precum un fulg de nea, a început să plutească, apoi să urce încet spre cer. A ajuns la lună şi a fost găzduită în palatul lunii. Aflând că soţia l-a părăsit şi că a plecat singură în lumea nemuritorilor, Houyi a fost tare mâhnit, dar nu s-a îndurat să o săgeteze.
Houyi şi-a continuat singur viaţa, vâna mereu, apoi a avut ucenici pe care i-a învăţat să tragă cu arcul. Dintre elevii săi, tânărul Pang Meng ieşea în evidenţă. El a făcut mari progrese, însuşindu-şi toate tehnicile şi măiestria în a trage cu săgeata. Dar el se gândea că atât timp cât maestrul Houyi trăia, nu va fi niciodată cel mai îndemânatic arcaş din lume. Biciuit de o astfel de ambiţie, în minte i-a încolţit o idee odioasă. Odată, când maestrul Houyi era băut, i-a tras o săgeată în spate, ucigându-l.
În palatul lunii, Chang’e a găsit doar un iepuraş care prepara medicamente şi un moş care tăia un copac. Amintindu-şi de viaţa fericită petrecută împreună cu soţul ei şi de sentimentele calde ale oamenilor, ea s-a simţit cuprinsă de melancolie şi de o mare singurătate. Aflând că soţul ei a murit, Chang’e s-a întristat şi a plâns toată noaptea în palatul lunii.