În vremuri străvechi, în partea de nord a Chinei, exista un munte atât de înalt, încât vârfurile lui străpungeau norii. În pădurea de pe lanţurile muntoase trăia un grup de oameni uriaşi şi puternici, inimoşi, harnici şi curajoşi. Conducătorul lor, pe nume Kuafu, avea în mâini doi şerpi de aur, iar la urechi îi atârna o altă pereche de şerpi aurii.
Oamenii duceau o viaţă liberă şi liniştită. Dar într-o zi, o căldură puternică s-a abătut asupra muntelui. Razele puternice ale soarelui au ars copacii şi au secat apele. Oamenii mureau din cauza arşiţei. Conducătorul Kuafu a privit mâhnit soarele şi le-a spus oamenilor săi: „Soarele este ceva îngrozitor. Am hotărât să merg să-l caut, să-l prind şi să-l supun”. Auzind aceste cuvinte, oamenii au încercat să-l oprească. „În nici un caz să nu te duci. Soarele este foarte departe de noi, cum să ajungi la el? Vei muri de oboseală pe drum”. „Nu te duce, soarele este atât de fierbinte, că te va arde cu razele lui”. Dar Kuafu era de neclintit în decizia sa şi a spus poporului său: „Pentru liniştea şi fericirea tuturor oamenilor, voi merge să caut şi să găsesc soarele”.
Zis şi făcut! Şi-a luat rămas bun şi a plecat, alergând ca vântul şi ca gândul, în direcţia de unde răsărea soarele. Astrul aluneca repede pe cer, iar Kuafu alerga pe pământ, străbătând munţi şi ape. Sub picioarele lui, pământul se cutremura cu un zgomot asurzitor. După un timp, obosit, Kuafu s-a aşezat, s-a descălţat şi şi-a scuturat nisipul din încălţări, din care s-a format un munte înalt. Apoi şi-a făcut de mâncare, sprijinind cazanul cu trei bolovani imenşi, care s-au transformat într-un alt munte înalt, ce stă parcă pe trei picioare.
A început să alerge din nou, apropiindu-se tot mai mult de soare şi devenind tot mai încrezător în reuşita sa. În sfârşit, ajunse la soare când acesta apunea. Cu trupul scăldat în razele aurii aruncate de uriaşa minge de foc, Kuafu şi-a deschise cu o bucurie neasemuită braţele, încercând să îmbrăţişeze soarele. Însă acesta era mult prea fierbinte. În plus, îi era sete şi se simţea obosit. S-a dus la Fluviul Galben, a cărui apă a băut-o dintr-o singură sorbitură. Dar tot nu-şi potolise setea, aşa că a băut şi toată apa din râul Weishui. Şi pentru că îi era sete în continuare, s-a îndreptat spre nord, unde se găseau mai multe cursuri de apă lungi de mii de li (doi li înseamnă un kilometru). Nu a reuşit, însă, să ajungă acolo şi a murit pe drum de sete.
Înainte de a trece pe lumea cealaltă, Kuafu se gândea doar la poporul lui şi regreta că n-a reuşit să-l ajute. A aruncat la mare distanţă bastonul din mână şi unde a căzut acesta, a crescut o pădure verde şi deasă de piersici, care îi apăra pe drumeţi de soare. Fructele potoleau setea oamenilor, ajutându-i să-şi continue drumul, plini de energie.
Povestea lui Kuafu, cel care alerga după soare, exprimă dorinţa oamenilor din China antică de a învinge seceta şi arşiţa. Kuafu a murit, însă dârzenia şi dăruirea lui nu au fost niciodată date uitării. În multe cărţi vechi se găsesc poveşti interesante despre Kuafu. De asemenea, pentru a cinsti memoria acestui erou legendar, lanţuri muntoase din China au fost botezate după numele lui.