În basmele populare chinezeşti pot fi descoperiţi mulţi eroi curajoşi şi de o dârzenie neasemuită. Unul dintre ei este Sui, omul care a aprins pentru prima dată focul, prin frecarea a două crengi de copac. Haideţi să aflaţi povestea lui.
În vremuri demult apuse, omenirea nu ştia ce este focul. Odată cu lăsarea serii, se pogora întunericul, iar oamenii erau cuprinşi de o panică cumplită. Peste tot se auzeau doar strigătele fiarelor sălbatice. Oamenii mâncau alimentele crude în lipsa focului şi din această cauză se îmbolnăveau mereu şi viaţa lor era scurtă.
Un zeu din cer, pe nume Fuxi, era tare mâhnit văzând cât de greu trăiau oamenii pe pământ. Dorind ca ei să cunoască binefacerile focului, a poruncit o ploaie cu tunete şi fulgere într-o pădure de la munte. Un trăznet asurzitor a aprins copacii, vâlvătăile întinzându-se cu repeziciune. De frică, oamenii au alergat care-ncotro, căutând să se salveze de pârjol. După ce s-a oprit ploaia, ei s-au adunat şi au început să privească cu spaimă copacii în flăcări. La un moment dat, un tânăr a observat că animalele sălbatice au dispărut, că strigătele lor nu se mai auzeau din pădure. „Oare animalele se tem de foc?” s-a întrebat el, apropiindu-se cu curaj de flăcări. Simţind căldura, el i-a chemat cu bucurie pe ceilalţi oameni: „Haideţi, haideţi, veniţi încoace. Focul acesta nu este ceva îngrozitor. Uitaţi-vă, el ne aduce lumină şi căldură!” Oamenii s-au apropiat şi au văzut că tânărul avea dreptate, în plus le-au atras atenţia şi animalele sălbatice arse, care răspândeau în jur un miros atrăgător. Adunaţi în jurul focului, au început să mănânce din carnea animalelor fripte şi aşa au aflat că are un gust nemaipomenit! Dându-şi seama de importanţa focului, oamenii au adunat crengi şi le-au aruncat în flăcări, apoi le-au păzit zi şi noapte, ca să nu se stingă. Într-o zi, paznicul a adormit, o creangă a ars în întregime şi focul s-a stins. Oamenii s-au trezit din nou în beznă şi în frig.
Văzând din cer tot ce s-a petrecut pe Pământ, zeul Fuxi a intrat tiptil în visele tânărului care descoperise primul foloasele focului şi i-a şoptit: „Departe, spre vest, este un stat numit Suiming. Acolo se găseşte sămânţa focului. Poţi pleca acolo, să o împrumuţi”. Când s-a trezit, tânărul şi-a amintit ce i-a spus zeul în vis şi a decis să plece în statul Suiming după sămânţa de foc.
A traversat munţi înalţi, ape şi păduri şi a învins tot felul de greutăţi, până când a ajuns la destinaţie. În acel loc, lumina soarelui nu ajungea, ziua nu se deosebea de noapte, peste tot era un întuneric desăvârşit. Dar unde se afla focul? Dezamăgit, tânărul se sprijini de un copac numit Suimu, ca să se odihnească. Brusc, în faţa lui se aprinse o scânteie, luminând împrejurimile. Tânărul se ridică brusc în picioare şi începu să caute locul de unde venea lumina. În cele din urmă văzu câteva păsări mari scobind cu ciocul lor lung şi ascuţit în scoarţa copacilor, căutând insecte. De câte ori loveau copacul cu ciocul, apărea o scânteie. Văzând aceasta, tânărului îi vine o idee. Culese câteva crengi şi începu să le frece pe cele mici de cele mari. Apărură scântei, fără însă ca focul să se aprindă. Nu-şi pierdu încrederea şi adună şi alte crengi, frecându-le cu răbdare unele de altele. Într-un final, o creangă începu să fumege şi apoi se aprinse. Tânărul se bucură până la lacrimi.
Apoi se întoarse în satul său natal, aducându-le oamenilor sămânţa focului care nu se stinge niciodată – metoda de aprindere a focului prin frecarea crengilor. De atunci, oamenii au scăpat pentru totdeauna de frig şi de spaimă. Convinşi de curajul şi înţelepciunea tânărului, ei l-au ales conducător şi i-au dat numele de Suiren, adică „omul care a aprins focul”.
Această poveste a circulat din generaţie în generaţie în China, scoţând în evidenţă înţelepciunea, dârzenia şi abnegaţia cu care poporul chinez şi-a urmat drumul în viaţă, învingând tot felul de privaţiuni şi oprelişti.