Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, când ultima dinastie feudală din istoria Chinei, dinastia Qing (manciuriană) se afla într-o etapă prosperă, a apărut un roman celebru care, asemenea unei elegii, prevestea inevitabilul declin al societăţii feudale. Acesta se intitulează Visul din pavilionul roşu, considerat de posteritate „un pisc al romanului clasic chinez”.
Cao Xueqin, autorul acestei capodopere, reuşeşte să o desăvârşescă, pe de-o parte datorită geniului şi erudiţiei sale, iar pe de altă parte faptului că a trăit personal întâmplările pe care le aşterne pe hârtie. Familia din care provenea Cao Xueqin a fost, la început, acoperită de onoare, cinste şi avuţie, scăpătată drastic, însă, intră într-o situaţie deosebit de dificilă şi umilitoare. Cao Yin, bunicul lui Cao Xueqin, era unul dintre cei mai influenţi nobili ai vremii şi favorizaţi de împăratul Kangxi. În patru din cele cinci călătorii efectuate în ţinuturile sudice, împăratul Kangxi (1662-1722) alege ca loc de popas casa lui Cao Yin. De aici se poate vedea ce loc avea acesta în inima suveranului. Dar, cade victima unei intrigi de la Curte şi se alege cu averea confiscată, astfel că familia Cao este nevoită să se mute din sud în capitala Beijing. Tânărul Cao Xueqin gustă din plin inconstanţa rânduielilor omeneşti. Exclus din societatea aristocrată, el trăieşte retras într-o suburbie din Beijing. Chiar într-o asemenea situaţie dificilă, Cao Xueqin scrie primele
80 de capitole ale romanului Visul din pavilionul roşu, pe care însă nu reuşeşte să-l termine. Scriitorul se îmbolnăveşte şi se stinge din viaţă.
Romanul se mai intitulează şi Istoria unei pietre nestemate. Când Cao Xueqin era încă în viaţă, manuscrisul era deja cunoscut în capitală. După moartea sa, un cărturar pe nume Gao E, înţelegând perfect intenţia scriitorului şi imitând stilul său, scrie ultimele 40 de capitole ale cărţii. Visul din pavilionul roşu este un roman enciclopedic. Personajele, de la odrasle ale neamului imperial, aristocraţi şi mandarini, până la fete şi copii de casă, călugări budişti şi taoişti, negustori şi plugari, acoperă aproape toate păturile sociale de atunci. Acţiunile abordate se referă la diferite ritualuri şi ceremonii închinate celor mai importante momente ale vieţii umane, fel şi fel de meserii, vorbeşte inclusiv despre construcţii, cultivarea florilor şi plantarea arborilor, tratarea bolnavilor, cititul în stele, spectacole populare şi altele, în care înfăţişează toate aspectele reale ale vieţii sociale din dinastia Qing.
Romanul-frescă realizat de Cao Xueqin porneşte de la o panoramă a societăţii chineze la detalii apropiate, de la o mulţime de neamuri de vază şi familii de aristocraţi, scriitorul îşi concentrează atenţia asupra a patru familii – Jia, Shi, Wang şi Xue. Apoi, de la acestea ajunge să puncteze familia Jia, iar de aici viziunea sa se focalizează pe grandioasa grădină, care este centrul acţiunilor personajelor din roman. Prin această micro-comunitate alcătuită, în principal, din fete şi femei tinere, ca şi legătura ei cu vasta lume exterioară, este înfăţişat procesul de declin al familiei Jia, care are o semnificaţie simbolică.
Un succes deosebit al romanului Visul din pavilionul roşu îl constituie individualizarea excelentă a personajelor. În carte apar peste şapte sute de personaje, dintre care o sută sunt descrise minuţios de scriitor. Cao Xueqin a fost un mare maestru în explorarea stării psihice a femeilor, mai cu seamă a tinerelor fete, a lumii lor sentimentale deosebit de complicate şi sensibile. Animat de o profundă simpatie, el dezvăluie aşteptările lor de la viaţă, cu deosebire năzuinţa lor la iubire.
Valoarea artistică a romanului Visul din pavilionul roşu este o temă inepuizabilă. O vorbă lăsată de liderul chinez Mao Zedong este concludentă: „Cât despre Visul din pavilionul roşu, consider că are dreptul să vorbească doar acea persoană care l-a citit de cel puţin cinci ori”. În ce priveşte limbajul, structura şi tipizarea personajelor, opera lui Cao Xueqin a atins un vârf de neegalat în istoria romanului clasic chinez.