În istoria literaturii chineze, criticii, şi nu numai, spun adeseori că Li Bai şi Du Fu reprezintă două piscuri ale poeziei clasice din dinastia Tang (618-907), perioadă de apogeu a culturii feudale chineze. Datorită harului extraordinar şi realizărilor artistice, dar şi stilului lor cu totul diferit, Li Bai şi Du Fu au fost numiţi, unul „Zeu al poeziei”, celălalt „Sfânt al poeziei”.
Originar din ţinutul Gong, provincia Henan din centrul Chinei, Du Fu s-a născut în anul 712 într-o familie de cărturari confucianişti. Bunicul său, Du Shenyan a fost poet, iar tatăl său, cărturar. O mare parte a tinereţii şi-o petrece la Duling, ceea ce îl va face să-şi spună mai târziu „Duling Buyi” („om de rând din Duling”). De mic copil a manifestat inteligenţă şi multă sârguinţă la învăţătură. Influenţat de atmosfera din familie, la şapte ani compune deja poezii, iar în adolescenţă ajunge să se priceapă la caligrafie, pictură şi muzică, dar şi la călărie şi mânuirea spadei. Animat de idealuri înalte, la împlinirea vârstei de 19 ani ajunge să cutreiere ţara în lung şi-n lat. Atunci, era o perioadă prosperă a dinastiei Tang.
Ca mulţi cărturari din vremea aceea, Du Fu râvneşte încă de tânăr să acceadă în politică. A scris unele poezii pe placul guvernanţilor şi a participat la examenul-concurs ţinut sub patronajul împăratului, pentru a fi selecţionat ca şi candidat la funcţii oficiale. S-a izbit însă, în repetate rânduri, de insucces. De la vârsta de 35 de ani până la 44 de ani, el locuieşte în capitala Chang’an, ducând o viaţă săracă. Văzând cu ochii lui abisul dintre viaţa fastuoasă a aristocraţilor şi soarta tragică a nevoiaşilor, poetul a exprimat indignarea sa în versurile următoare: „Pe când dincolo de porţile vopsite în roşu miros delicatese şi vinuri alese, pe drumurile din afara cetăţii zac cadavrele neajutoraţilor morţi de foame”. După neşansa din cariera politică şi viaţa sa trăită în mizerie, Du Fu realizează cât de coruptă era clasa dominantă şi cât de mult suferea poporul. Astfel, el devine treptat poetul frământat permanent de viitorul ţării şi de soarta poporului său.
În anul 755, la vârsta de 43 de ani, Du Fu obţine în sfârşit o funcţie dregătorească. Dar după abia o lună, curtea imperială este zguduită de rebeliunea lui An Lushan, căreia îi urmează un război civil de mai mulţi ani. Poetul este nevoit să-şi părăsească familia şi să plece din capitală, petrecându-şi viaţa în peregrinări. Pribegia şi sărăcia ce-l hărţuiau permanent l-au ajutat să cunoască şi mai bine realităţile sociale. În această perioadă, scrie multe din valoroasele sale poeme în care exprimă profunda simpatie faţă de nevoiaşi şi repulsia faţă de situaţia haotică din ţară. Reprezentative dintre acestea sunt Cele trei consemnări despre slujbaşi: Slujbaşul de la Shihao, Slujbaşul de la Tongguan, Slujbaşul de la Xin’an şi cele trei despărţiri: Despărţirea de mireasă, Despărţirea de bătrânul tată şi Despărţirea de familie.
În 759, total dezamăgit de situaţia politică a ţării, Du Fu demisionează din funcţia dregătorească. În acest an, o secetă cumplită face ravagii în zona capitalei Chang’an (astăzi, Xi’an). Împreună cu familia, poetul se refugiază la Chengdu unde, găzduit de un prieten, trăieşte ca un pustnic timp de patru ani. A continuat să scrie poezii, dintre care cea mai preţuită de posteritate este Cântec despre cum vântul de toamnă a smuls acoperişul de paie al bietei mele cocioabe, în care pot fi descoperite năzuinţa nobilă şi sufletul generos ale lui Du Fu. Iată finalul poemului: „O casă/ de-am putea zidi sub cer/, cu-acoperiş enorm/, durat cu artă/, să aibă milioane de-ncăperi/, pentru săraci şi oropsiţi de soartă/. Clădire fără păs/ sub ploi şi vânt/, ca munţii de înaltă şi frumoasă …/ O, de-aş putea să văd/ pe-acest pământ/, asemenea nemaivăzută casă/, atunci/ chiar fără acoperământ/, chiar îngheţat, tot aş striga/: nu-mi pasă!”
În 770, Du Fu, în vârstă de 59 de ani, moare bolnav şi sărac, pe râul Xiangjiang, într-o barcă, în timp ce mergea din Chengdu spre Yueyang.
Du Fu îşi dispută cu Li Bai primul loc în ierarhia poeziei chineze clasice. Creaţiile acestui tandem de corifei configurează întreaga poezie chineză clasică: direcţia Li Bai, de inspiraţie liberă, taoistă, de visare şi exaltare romantică şi direcţia Du Fu, cea a ancorării în realitate, a eficienţei confucianiste şi a unui fel de umor amar, dar tonic. Du Fu este, de altfel, poetul cel mai reprezentativ al specificului naţional chinez. Peregrinările prin lumea largă, boala, sărăcia, eşecul în viaţa publică, amărăciunea, dar şi optimismul şi forţa lăuntrică definesc nu doar destinul personal al poetului, acestea devin emblematice pentru acele vremuri.
Poezia lui Du Fu, mai epică, mai scenarizată, mai anecdotică decât cea a lui Li Bai, are şi o tematică diferită. Puţine poeme sunt, de pildă, „pasteluri” pure. Confruntat cu realitatea cumplită a vieţii de mizerie a ţăranilor sau cu cea a câmpului de luptă, el creează poeme care adeseori sunt autentice tablouri realiste.
Du Fu este un inovator şi în domeniul prozodiei, unde se dovedeşte a fi un mare virtuoz, un valorificator al posibilităţilor grafice ale hieroglifelor şi ale celor sonore ale cuvântului. Mărturie a importanţei pe care o dădea poetul artei versificaţiei, alegerii cuvântului şi efectului asupra cititorului stă chiar unul din versurile poemului Pe râu (Jiang Shang): „dacă nu surprinde cuvântul, nu pot muri împăcat”. Stilul său, mai puţin exaltat decât cel al lui Li Bai, este viguros şi eficient, poetul dovedind un adevărat talent în specularea predispoziţiilor poetice ale cuvântului în limba chineză veche.
Du Fu scrie, de asemenea, multe poeme lungi în stil vechi (Guti), cu un vers format din cinci sau şapte silabe, aducând şi o contribuţie importantă la promovarea stilului numit „noul Yuefu”. Opera sa vastă, de peste 1.400 de poeme, este inclusă în volumul intitulat Du Gongbu ji (Culegerea demnitarului Du).