Tang (618-907 e.n.) a fost o importantă dinastie din istoria Chinei. Perioada era caracterizată prin creştere economică, stabilitate socială şi realizări îndrăzneţe în domeniul literaturii şi artei. Mai ales, poemele clasice chineze au atins apogeul. Creaţia lirică era un conţinut principal al activităţii social-culturale din această dinastie. Până şi participanţii la examenul-concurs desfăşurat sub patronajul împăratului, pentru selecţionarea candidaţilor la funcţiile guvernamentale, precum şi a tuturor funcţionarilor civili, trebuiau să scrie lucrări sub formă de poem sau poeme narative. În culegerea Poeme din dinastia Tang de la A la Z sunt cuprinse aproape 50 de mii de poeme semnate de peste 2.300 de poeţi.
În evoluţia creaţiei lirice din această dinastie sunt cunoscute patru etape.
În cea incipientă (618-712), cei patru corifei – Wang Bo, Yang Jiong, Lu Zhaolin şi Luo Binwang au desăvârşit procesul de standardizare a ritmului, rimei şi foneticii poemelor, punând astfel bazele liricii clasice chineze şi dând acestui gen literar o înfăţişare cu totul nouă. La capătul eforturilor depuse de ei, tematica poemelor s-a extins de la ceremoniile şi distracţiile fastuoase de la curtea imperială la viaţa socială, a oamenilor de rând. Stilul s-a transformat, de asemenea, de la graţios şi mlădios la limpede şi proaspăt. Chen Zi’ang, lider al poeţilor din această etapă, a militat pentru restabilirea tradiţiei, adică poezia să reflecte viaţa reală. Creaţia lui cu un stil viguros şi simplu deschide drumul spre dezvoltarea poemelor din dinastia Tang.
Perioada cuprinsă între 712 şi 762 este cunoscută ca etapa de prosperitate şi cu cele mai mari realizări ale poemelor Tang, timp care a dat naştere unei pleiade de poeţi iluştri precum Li Bai, Du Fu, Wang Wei, Meng Haoran, Gao Shi şi Cen Shen şi mulţi alţii. Tematica creaţiei s-a îmbogăţit, iar stilurile s-au diversificat. Poeţii se dedică creaţiei lirice cu o atmosferă liberă, romantică, în care cântă despre priveliştile naturii, slăvesc actele de eroism ale celor care apărau graniţa împărăţiei, exprimă amărăciunea vieţii norodului şi decepţia faţă de nereuşita în cariera dregătorească. Cei mai mari poeţi din această etapă au fost, fără îndoială, Li Bai, numit „Zeu al poeziei”, şi Du Fu – „Sfânt al poeziei”.
În etapa mijlocie a dinastiei Tang (762-827), cei mai cunoscuţi poeţi sunt Bai Juyi, Yuan Chen, Li He şi alţii. Bai Juyi, maestru în epigrame, dezvăluie în creaţia lui samavolnicia guvernanţilor, cruzimea cu care împovărau cu impozite grele şi sărăceau norodul, în care se declară împotriva războaielor de cucerire a altor teritorii şi în care atacă fărădelegile celor sus-puşi, bogaţi şi puternici. Poetul s-a străduit să scrie opere într-un limbaj cât mai simplu, mai cursiv şi viu. De aceea, poemele lui sunt foarte îndrăgite de cititori.
Li He a trăit doar 26 de ani (790-816), ca urmare a unei vieţi nefericite şi a nereuşitei în cariera dregătorească. În creaţia lui, caracterizată prin bogăţia imaginaţiei, prospeţimea mesajului, minuţiozitatea structurii şi eleganţa limbajului se pot observa o pronunţată notă romantică şi o pregnantă tendinţă estetică şi nostalgică.
În ultima etapă (827-859), cei mai activi poeţi au fost Li Shangyin şi Du Mu. Cel din urmă a îmbinat, în creaţia sa lirică, stilul proaspăt cu cel abrupt, un stil de altfel foarte potrivit pentru a reda dezideratul politic şi vocaţia sentimentală a poetului. În schimb, poemele lui Li Shangyin, prin structura minuţioasă, limbajul select şi stilul grav, evidenţiază cariera sa politică întâmplătoare, lăsând adeseori o umbră tristă. Poemul lui remarcabil Fără titlu abordează tematica iubirii sau are un tâlc politic? Răspunsul la această întrebare dă naștere până şi astăzi unor păreri controversate în critica literară a Chinei.