Prima antologie de poezie cunoscută de posteritate sub titlul Cartea Poemelor a apărut, în China, în secolul al VII-lea î.e.n. Bogat în conţinut, volumul cuprinde epopei, poezii satirice, balade, romanţe, cântece de război, cântece despre anotimpuri, cântece populare despre muncă şi altele. Aceste creaţii nu aparţin unui singur poet, autorii fiind toţi anonimi şi s-au născut cu câteva sute de ani mai devreme decât celebrele Epopei ale lui Homer din antica Grecie.
Cartea Poemelor cuprinde 305 poezii care datează dintr-o perioadă de aproximativ 500 de ani, de la începutul dinastiei Zhou de Apus (secolul al XI-lea î.e.n.) şi până spre mijlocul Perioadei Primăverii şi Toamnei (secolul al VII-lea î.e.n.). Din punctul de vedere al tematicii şi particularităţilor, poemele sunt împărţite în trei secţiuni: Obiceiurile Principatelor (Guo Feng), Imnuri (Ya) şi Ode (Song). Cele 160 de poeme din secţiunea Obiceiurile Principatelor sunt cântece populare culese din cele 15 principate în care este divizată China antică. Cele 105 Imnuri din care fac parte Imnurile mari şi Imnurile mici, sunt versuri puse pe muzică ce au fost culese din ţinuturile situate în apropierea capitalei dinastiei Zhou de Apus. Odele cuprinse în volum, în total 40 la număr, au un caracter ritualic, fiind folosite alături de muzică şi dans, la diferite ritualuri (oficierea sacrificiilor, ceremoniile de învestitură, omagierea strămoşilor, ceremoniile nupţiale, celebrarea sărbătorilor primăverii şi ale recoltei) organizate de principe. Tematica acestora constă în slăvirea faptelor de vitejie ale strămoşilor şi evocarea forţei mistice a zeilor şi duhurilor.
Forma stihurilor din Cartea Poemelor este, de regulă, în versuri de 4 picioare, nelipsind nici versuri de 2, 3, 5, 6, 7, 8 picioare, rima fiind variată, fapt care dă poemelor muzicalitate la recitare. Obiceiurile principatelor reprezintă chintesenţa Cărţii Poemelor. Provenind din popor, cu foarte puţine cizelări sau chiar deloc, aceste poeme reflectă viaţa şi sentimentele celor care munceau. De pildă, Versul Egretelor şi Ies pe Poarta de la Răsărit exprimă aspiraţia fetelor şi a băieţilor la o dragoste adevărată. Tai santal şi Priviţi şobolanul dau glas mâniei sclavilor la adresa proprietarilor lor. Carul de luptă şi La datorie-mi este domnul evocă fapte de vitejie din război.
În ce priveşte autorii poeziilor din Cartea Poemelor, aceasta este o problemă complicată. Dacă apreciem după persoana întâi la care sunt exprimate poeziile, autorii acestora ar putea fi plugari, vânători, oşteni, „Shi” (cavaler din treapta inferioară a nobilimii) şi „Junzi” (aristocraţi). Sunt şi mulţi autori a căror meserie nu a fost identificată.
Iniţial, poeziile din Cartea Poemelor au fost folosite pentru a fi recitate şi cântate la diferite ceremonii şi ritualuri sau la petreceri şi pentru ca autorul să-şi exprime părerea cu privire la problemele social-politice ale vremii. Ulterior, Cartea Poemelor a devenit material didactic de cultură generală folosit pe scară largă de clasa aristocraţilor şi una din cele cinci cărţi canonice (alături de Cartea Edictelor, Cartea Schimbărilor, Memorial de Rituri şi Primăvara şi Toamna Statului Lu), indispensabile studiului şi pregătirii nobililor şi cărturarilor. O astfel de educaţie a avut rostul de a îmbogăţi şi înfrumuseţa graiul, mai ales în relaţiile inter-umane. Nobilii aveau predilecţia de a cita versuri din Cartea poemelor, ca să-şi exprime părerile. Chiar şi Confucius spunea: „Dacă nu înveţi Cartea Poemelor, nu ştii să vorbeşti”, dând astfel operei o poziţie supremă.
Cartea Poemelor reprezintă punctul de pornire strălucit al literaturii chineze şi este martorul vechimii acesteia. De asemenea, lucrarea constituie cel mai important document în studierea limbii chineze din perioada secolelor XI î.e.n-VI î.e.n.