Dinastia Sui, care a domnit între anii 581 şi 618 e.n, a fost una dintre cele mai scurte din istoria Chinei, cu toate acestea ea jucând un rol deosebit de important.
În timpul dinastiei Sui a fost realizată o amplă reformă agrară. Terenurile publice ca şi pârloagele (care reveneau statului în proporţie de 80% după moartea ţăranului care le deţinea), au fost redistribuite. Comerţul şi meşteşugurile au luat un nou avânt.
Ultimul împărat Sui a fost, însă, un tiran. Singurul său merit a fost construcţia Marelui Canal care lega bazinele Fluviilor Yangtze şi Galben. El a dat ordin să fie ridicat un palat de un lux orbitor, iar pentru a face faţă cheltuielilor a cerut populaţiei plata anticipată a impozitelor pe zece ani. Împovărarea oamenilor cu impozite grele şi sărăcirea fără cruţare a acestora duce la noi răscoale. Tânărul general Li Shimin reuşeşte să recupereze moştenirea suveranilor Sui şi înfiinţează marea dinastie Tang.
Dinastia Tang a domnit din 618 până în 907 e.n., fiind al doilea mare imperiu după Han. După separarea dintre Nord şi Sud, aceasta se remarcă prin lărgirea graniţelor ţării şi dezvoltarea unei civilizaţii viguroase.
Pe plan administrativ, una dintre principalele măsuri adoptate a fost punerea provinciilor sub conducerea unor guvernatori militari. Conducerea centrală, copie a celei din dinastia Han, a fost îmbunătăţită prin înfiinţarea unor departamente tehnice încredinţate mai degrabă tehnocraţilor decât literaţilor. Buna funcţionare a sistemului a realizat o creştere fără precedent a avuţiei statului.
Datorită frontierelor bine apărate, administraţiei eficiente, dezvoltării reţelei de drumuri şi canale, imperiul a cunoscut în acea perioadă o prosperitate generală.
Mulţi străini veneau în China pe mare şi pe uscat, aducând cu ei produse din lumea întreagă.
Dar dinastia îşi trăia ultimele zile, secolul al IX-lea fiind marcat de răscoale ţărăneşti înăbuşite în sânge. Tang a ieşit de pe scena istoriei în 907, într-un haos social general. China avea să cunoască o nouă fragmentare (perioada Celor Cinci Dinastii), până la urcarea pe tron a suveranilor Song.
Numele de Tang îşi datorează notorietatea mai ales poeziei.
În afara celor doi mari poeţi chinezi, Du Fu (Tou Fou) şi Li Bai (Li Tai-pe), trebuie amintiţi şi Bai Juyi (Po Kiuyi), autorul frumoasei Chang-hen-ge (Cântecul marilor regrete), un poem în versuri regulate de mare întindere care descrie fuga lui Tang Xuanzong şi moartea concubinei sale preferate, Yang Guifei (Yang Kouei-fei), de asemenea Wang Wei, poet, pictor şi muzician, Meng Haoran (Meng Hao-jan), mare poet peisagist, Du Mu (Tou Mou) sau Yuan Zhen.