Arhitectura, cu specificul ei propriu, este o importantă componentă a civilizaţiei chineze. Bazată pe construcţiile de lemn, aceasta reflectă concepţia chinezilor despre natură, valori, frumos, despre principiile moralităţii. Cu o tradiţie culturală multimilenară, arhitectura chineză urmăreşte un plan ce reflectă filosofia ordinii, armoniei şi autoritatea. Aspectul ordonat, armonios nu se referă doar la locuinţele şi clădirile sacre, ci la întregul oraş. Clădirile sunt orientate, de obicei, pe axa nord-sud, iar cele mai importante construcţii sunt orientate spre sud.
Concepte vechi chinezeşti, cum ar fi unitatea dintre om şi natură, dintre cerul rotund şi terenurile pătrate, se contopesc în estetica arhitecturală. De aceea, arhitectura Chinei şi-a conturat concepţia artistică prin relaţia dintre complexitatea clădirii, mediul natural şi orizont, prin aranjarea amalgamului, amplasarea şi ritmul construcţiilor. Clădirile sunt măreţe, solemne, misterioase şi maiestuoase. În ce priveşte tehnicile arhitecturale, acestea conţin multe concepte din pictura chineză, lucru care le dă un farmec aparte. Unele temple şi clădiri religioase, cum ar fi pagodele şi altarele, ating perfecţiunea în exprimarea doctrinelor religioase şi în crearea unei atmosfere sacre, de exemplu Templul Xuankong din Shanxi, Templul Cerului din Beijing şi Pagoda de lemn din ţinutul Yingxian, Shanxi.
Arhitectura chineză este expresia artistică adâncă a istoriei şi culturii. Influenţată de gândirea confucianistă, aceasta are două caracteristici principale – perfecţiunea şi armonia. Iar grădinile chinezeşti, conform principiilor taoiste, tind spre un echilibru delicat între elementele naturale şi cele artificiale. Alan Watts, autorul occidental cel mai aproape de spiritul taoismului spune în lucrarea sa Tao, calea ca o curgere de apă: „Diverşi filosofi chinezi, scriind probabil în secolele V-IV î.e.n., au expus o sumă de idei şi un mod de viaţă care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperării dintre om şi tendinţa sau cursul lumii naturale; principiile acestei tendinţe pot fi descoperite în ritmurile regulate ale apei, gazelor şi focului, ritmuri care sunt ulterior întipărite sau reproduse în cele din piatră şi lemn şi, mai târziu, în multe dintre formele artei.”
De asemenea, în antichitate, chinezii considerau că este foarte important să îţi construieşti casa în aşa fel încât să fie ferită de atacul vânturilor puternice şi de furia dezlănţuită a apelor, dar în acelaşi timp să poată beneficia de vânt şi apă pentru a avea confort şi un pământ fertil. Aşa a luat naştere teoria Feng Shui, unică în lume, care oferă sfaturi şi remedii pentru a crea un spaţiu armonios din punct de vedere energetic. Tradus din limba chineză, Feng Shui înseamnă „vânt şi apă” şi porneşte de la un principiu de bază: crearea unui echilibru între energiile Yin şi Yang şi combinarea armonioasă, în acelaşi spaţiu, a celor cinci elemente ale naturii: lemnul, focul, pământul, apa şi metalul. Doar într-un astfel de mediu perfect, omul se va simţi cel mai bine. De altfel, Feng Shui are un singur scop – fericirea. Iar conform filosofiei chineze, aceasta poate fi atinsă doar într-un mediu perfect echilibrat. După tipurile de construcţii, arhitectura chineză este împărţită în cinci mari categorii – imperială, cea a templelor, cea a grădinilor, cea funerară şi cea a locuinţelor populaţiei.
De-a lungul timpului, arhitectura chineză a influenţat puternic stilurile arhitecturale din Japonia, Coreea de Sud, Coreea de Nord, Vietnam, Mongolia şi alte state, iar după secolul al XVII-lea a avut înrâurire şi asupra arhitecturii din Europa. Astăzi, păstrându-şi stilul tradiţional, arhitectura chineză acumulează şi ea din specificul artistic al lumii, dezvoltându-se mereu