Doamnelor, Domnilor Ambasadori,

Onorată asistenţă,

Am deosebita plăcere de a vă transmite un mesaj de salut din capitala Beijing şi totodată un salut de prietenie din partea Secţiei Române a Radio China Internaţional.

Doresc, de asemenea, să transmit un călduros salut domnului profesor Gheorghe Mihuţ, directorul Liceului de Arte „Sigismund Toduţă" din Deva, un împătimit prieten al Chinei şi un om dedicat prieteniei sino-române.

De asemenea, doresc să transmit un salut de prietenie domnului profesor Song Shaofeng, directorul Institutului Confucius Sibiu.

Onorată asistenţă,

Odată ce am primit invitaţia de a transmite un mesaj evenimentului la care dumneavoastră participaţi în ţară, am fost dominat de vastitatea temei care ar putea fi subiectul unor tratate de anvergură şi teze de doctorat.

China poate fi cuprinsă cu greu chiar şi între paginile istoriei, trecutul, prezentul şi viitorul marelui stat asiatic reprezentând o spirală în care liderii s-au raportat cu condescendenţă la ideea de timp.

În China, chiar şi în secolul XXI, timpul are o valoare de simbol, importante fiind faptele şi ţintele propuse, argumentul în jurul căruia gravitează esenţa evolutivă fiind tocmai armonia cu care prezentul este construit în raport cu trecutul milenar.

China de azi îşi datorează, în egală măsură, ascensiunea şi succesul atât lui Confucius şi Sun Tzu, cât şi forţei şi tenacităţii liderilor care au construit Republica Populară Chineză. Indiferent de perioada de raportare, liderii Chinei au imprimat „Zhong Guo"-ului – Ţării de mijloc – un caracter de permanentă unicitate pe care nimeni nu l-a putut şi nu îl poate nega. Fie că vorbim de argumente istorice sau politice, istoria poporului chinez este desprinsă dintr-o legendă ale cărei rădăcini sunt similare timpului fără început. De aici şi convingerea unanimă a poporului chinez că una dintre calităţile, dar mai ales datoriile fireşti, urmăresc perenitatea în relaţia cu civilizaţiile care au ajuns la graniţele uriaşului stat. Tentaţia de a face o paralelă între poporul român şi poporul chinez este evident una firească, fie şi numai dacă avem în vedere rezistenţa şi încremenirea în spaţiul de origine, în ciuda oricăror vicisitudini istorice. Românii vorbesc cu seninătate despre capacitatea de asimilare şi transformare a celor care le calcă cu sau fără voie pragul, în vreme ce chinezii au avut această capacitate consemnată între strategiile de rezistenţă în faţa istoriei. Căci una dintre cheile cu care poporul chinez a deschis permanent porţile timpului şi succesului a fost strategia bine şi îndelung pregătită, jocul de GO – Wei Qi – fiind o lecţie accesibilă despre modul în care gândesc şi acţionează chinezii, de a vedea şi prevedea o acţiune din toate unghiurile, altfel spus de a încercui orice situaţie sau eveniment.

Poporul chinez a fost din totdeauna un popor darnic, atât din considerente legate de convingerea că relaţia ancestrală directă obligă la bunătate şi condescendeţă, cât şi din motivaţii care au demonstrat că, în afara teritoriului propriu, China este un stat care promovează pacea şi buna înţelegere, preferând medierea îndelungă, uneori ani de zile, ciocnirilor directe. Acest obicei face parte şi azi, în secolul XXI, din eticheta de onoare a chinezilor care ştiu că un gest de bunăvoinţă este o cărămidă similară celor aflate şi azi în impresionanta construcţie a Marelui Zid.

Ce aduce nou China modernă în relaţia cu civilizaţiile planetei este deschiderea cu care tratează transferul de cultură, dincolo de aspectele economice care au făcut din mare stat un lider permanent, cu excepţia mijlocului de secol XX. Dacă până la jumătatea secolului XIX liderii chinezi considerau că cei care sunt interesaţi de cultura Ţării de Mijloc trebuiau să vină la porţile imperiului, după procesul de prefaceri fundamentale şi transformări interne care au urmat în ultimii 70 de ani, fără precendent în istoria oricărei ţări, China de azi este una dintre principalele furnizoare mondiale de cultură şi nu doar la nivelul valorilor antice, multe înscrise în lista patrimoniului universal UNESCO.

Institutul Confucius este unul dintre generatorii de apropiere între popoare, efect al politicii de deschidere spre exterior, un proiect de succes care demonstrează permanenta raportare şi conectare „trecut – prezent", o nouă dovadă a stabilităţii pe care se sprijină viitorul Chinei. Dacă România are încă şansa unor relaţii privilegiate cu China, fără îndoială că palierul cultural poate să fie unul pe care istoria comună trebuie consolidată şi continuată în beneficiu comun, aici factorii politici de la Bucureşti având o sarcină de la care nu se pot eschiva.

La început de secol XXI, aparent complicata limbă mandarină devine tot mai mult un instrument de comunicare, materie de predare la toate nivelurile de pregărire, o formă de a căuta să fii în pas cu viitorul care îşi urcă treptele, deja, din prezent.

Distinsă asistenţă,

Dacă avem în vedere faptul că, la început de secol XIX, China deţinea 30% din Produsul Intern Brut la nivel mondial, este uşor de înţeles de ce flotele imperiilor europene au luat cu asalt apele Pacificului de Vest şi ale Mărilor Chinei, pentru ca până la mijlocul secolului XX să transforme teritoriul chinez în concesiuni. În acest context, forţa politică, economică şi de orgoliu a Chinei poate fi înţeleasă fie şi numai în ideea transmisă de Mao Zedong, la proclamarea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949, şi anume că poporul chinez s-a ridicat în picioare. "Avem sentimentul comun că munca noastră va rămâne în istoria umanităţii şi că ea va demonstra limpede faptul că poporul chinez, care reprezintă un sfert din omenire, a început să stea în picioare". Mai mult, în contextul complicat şi extrem de tensionat care măcina lumea după cel de-al II-lea Război Mondial, acelaşi Mao spunea, în 1957, cum va fi schimbată condiţia Chinei: "Ţara săracă va deveni bogată, ţara căreia i-au fost negate drepturile va ajunge să se bucure de ele, o preschimbare a tuturor lucrurilor în contrariile lor". În aceste condiţii, este uşor de înţeles ambiţia care a condus Beijingul pe a doua poziţie economică mondială a zilelor noastre, la care a contribuit cu tenacitate, loialitate şi sacrificii enorme întregul popor chinez, care, încă odată, a renăscut în lunga sa istorie, într-un spirit şi o înţelegere diferită de cea occidentală. Căci cine caută să descifreze istoria, succesul, viaţa şi felul de a fi al chinezilor este sortit eşecului dacă nu renunţă la formatele propriei civilizaţii, căutând să adopte modelul, convingerile şi tradiţiile chineze greu de zdruncinat.

De aproape doi ani şi jumătate sunt martor direct al evenimentelor şi transformărilor care impun China drept un lider mondial, dar mai ales un factor de echilibru internaţional. Asist la prefaceri rezultate în urma eforturilor a 30 de ani de profunde transformări, de deschidere spre exterior, de asimilare a tot ceea ce este modern şi necesar într-o societate modernă, pentru a fi apoi aplicate după concepte şi tradiţii chineze. Mai mult, asist la o schimbare de atitudine a Chinei în relaţiile internaţionale, de afirmare. Căci dacă astăzi China este din nou prospera Ţară de Mijloc în jurul căreia, fără excepţie, gravitează marile teme ale lumii, una dintre explicaţii este şi aceea că nu şi-a uitat nicicând istoria, continuând să fie puternic ancorată în trecutul a tot ceea ce a fost bun şi necesar, chiar dacă uneori a ales să folosească metodele, fără a le nominaliza.

Pentru mine, China prezentului este mai ales capitala Beijing, o metropolă cu peste 20 de milioane de oameni şi peste cinci milioane de autoturisme, în care, într-o singură zi, poţi parcurge mii de ani de istorie. Iar Beijing este doar o parte din uriaşul şi impresionantul stat asiatic. În scurtul timp de rezidenţă aici, am descoperit o parte dintre mecanismele impresionate care dau forţă de persuasiune dar şi disuasiune acolo unde este cazul, care fac azi să se vorbească admirativ, cu atenţie, respect dar şi invidie despre miracolul şi modelul chinez. Este greu de acceptat pe bătrânul continent Europa că modelul mandarin este modelul care, în foarte multe dintre aspectele economice şi sociale, trebuie să fie urmat pentru a ieşit din marasm. Fenomenul chinez, văzut la el acasă, ar putea fi concentrat, azi, în afirmaţia potrivit căreia cu cât occidentul se împiedică mai mult, cu atât China devine tot mai sprintenă, în ciuda dimensiunilor istorice, teritoriale şi umane. Altfel spus, China este peste tot şi nu doar la nivel terestru ci şi în spaţiul cosmic. Evident, diferenţele culturale, economice şi politice fac să fie accentuate unele discrepanţe dintre Orientul Îndepărtat şi ţările euro-atlantice, însă, aşa cum se prefigurează viitorul, numai un cataclism de proporţii planetare ar mai putea opri China de azi să devină liderul mondial de facto, de mâine. Şi dacă avem în vedere filozofia chineză, nici măcar un asemenea eveniment nu ar putea să impresioneze la dimensiunea, forţa şi capacitatea de renaştere a poporului chinez, care în 1950 număra 500 de milioane, iar peste 60 de ani, iată, şi-a triplat nu atât forţa numerică, cât mai ales capacitatea de a demonstra că proiectele uriaşe, de lungă şi foarte lungă durată, sunt cele care înving graniţele terestre şi ale timpului.

Dan Tomozei

Beijing, februarie 2013