Moment poetic
Adio primăverii
Zi cu zi omu-n zadar îmbătrâneşte,
An de-an primăvara iar soseşte.
Veselie deci cu vin în cupe pline,
Nu regret pentru flori-n plutiri line.
Urcând cu prietenii pe muntele Xian
În viaţă-s vremi rele şi bune,
Ne succedem generaţii din vremi străbune.
Pitoreşti rămân fluviile şi munţii ţării.
Azi suim muntele din adâncul zării.
Cântecul fetei din Luoyang
La Luoyang stă peste drum o fată,
La cinşpe ani are-nfăţişarea delicată.
Pe cal cu zăbală de jad omu-i vine călare,
Subret-aduce crap pe tavă lucitoare.
Vizitând un vechi prieten
Vechiu-mi prieten pui cu mei mi-a preparat,
Să-i vizitez casa ţărănească m-a invitat.
Satu-i înconjurat de crâng înverzit,
Colina albastră se-nclină peste zid liniştit.
Stând singur în faţa piscului Jingting
Păsări zboară pe sus şi dispar,
Alene se duce singur un nor solitar.
Ci numai piscul Jingting şi eu
Amândoi nesătui ne-om privi mereu.
Seminţe de dragoste
În ţara de miazăzi boabe cresc roşioare,
Cu venirea primăverii-ncarcă rămurele.
Să le culegi până umpli coşuri uşurele,
Ele-ţi vor reînvia dorinţa arzătoare.
Plecând în zori din oraşul Baidi
Plec în zori din Baidi printre nori strălucitori,
Într-o zi am străbătut prin Trei Trecători.
Pe ambele maluri maimuţe ţipă neîncetat,
Mii de munţi luntrea uşoară-n urmă-i a lăsat.
În căutarea pustnicului
Sub un pin pe băiatul tău îl întreb în cale,
„Maestrul s-a dus să culeagă plante medicinale.
Se află undeva în fund de acest munte
Cu cununa de nori adânciţi pe a sa frunte.”
Străduţa Hainelor Negre
Lângă Podul Câneparilor cresc flori în bălărie.
În Străduţa Hainelor Negre cade soarele din tărie.
Rândunele ce altădată peste sălile lui Wang şi Xie* treceau în zbor,
Pătrund acum în casele oamenilor din popor.
Piersicul înfloreşte în Templul Marii Păduri
Pe pământ în april se stinge aroma îmbătătoare,
În templul din munte piersicii prind a fi în plină floare,
Tot regret că nu găsesc locul unde s-a dus primăvara vie,
Cine ştie că s-a strecurat în această sihăstrie.
Primăvara pe lacul Qiantang
La vest de Casa Jia, la nord de Templul Colinei Solitare,
Luceşte lacul, nori joşi lunecă peste ape clare.
Pe alocuri granguri cântă-n frunziş pe-ntrecute,
Noi rândunele-şi fac cuiburi sub streşini tăcute.
Stare sufletească la începutul iernii
Frunze cad, gâşte sălbatice sudu-l străbat,
Vânturi de miazănoapte pe fluviul rece bat.
Pe malul râului Xiang mi-e casa sihastră,
O zăresc printre nori sub bolt-albastră.
Tristeţe în Palatul Primăverii
Înfăţişarea mea graţioasă făcuse demult o greşeală,
În faţa oglinzii mă simt abătută când fac găteală.
Chipul nu contează să câştig a-mpăratului favoare.
Mă-ntreb a mă găti frumos ce rost mai are.
Adio primăverii
Zi cu zi omu-n zadar îmbătrâneşte,
An de-an primăvara iar soseşte.
Veselie deci cu vin în cupe pline,
Nu regret pentru flori-n plutiri line.
Dedicaţie pe zidul poştei la nord de muntele Dayu
Gâşte sălbatice-n luna zecea spre sud zboară.
De-aici se-ntorc în zburarea lor solitară.
Drumul meu de călător capăt n-are,
Când mi-o fi ziua de-nturnare?
Bucuros de oaspete
Apele primăverii curg la nord şi la sud de case,
Văd doar pescăruşi venind zi de zi stol.
N-am măturat pentru tine cărarea cu flori sfioase,
Uşa de paie ţi-e deschisă azi în aerul domol.
Bând în casa din munte a călugărului taoist Mei
Trist mă-ntind lâng-un arbore, primăvara-i pe sfârşite,
Ridic perdeaua şi admir peisaje vii şi liniştite.
Deodat’ mesager apare pasărea albastră,
Invitat, intru-n coliba „Pinul Roşu”*, sihastră.
Singură
Tânăra femeie a familiei Lu stă-n odaia-i parfumată.
Rândunici se cuibăresc pe grinzi ornate cu baga sură.
Într-a noua lună lopăţele fac să se scuture frunza toată.
De când soţu-i fu trimis la Liaoyang, zece ani trecură.
Coliba de paie prăpădită de vântul de toamnă
L-a opta lună e toamnă târzie, vântul urlă a jele,
Şi smulge trei straturi de paie din acoperişul colibei mele.
Paiele trec în zbor peste fluviu, pe câmpie căzând agale,
Unele sus se-agaţă pe vârf de arbori cu ramuri goale,
Altele jos plutesc pe iazuri ori cad pe fâneţe.
Într-o călătorie
Atât de aromat e-n Lanling vinul auriu,
Umple-mi cupa de jad cu licăr chihlimbariu.
Doar de gazd-ar putea să mă-mbete pe mine,
N-oi mai şti atunci că m-aflu pe meleaguri străine.