ZHUANGZI - „Tratat filosofic al lui Zhuangzi” (Capitole exterioare- Capitolul XXI - Tian Zifang) 1

Capitolul XXI

Tian Zifang

1

Tian Zifang şedea alături de ducele Wen al statului Wei şi- ncepu să-l laude întruna pe Xi Gong (un învăţat din statul Wei — N.t.).

Ducele Wen zise:

— Xi Gong ţi-e dascăl? Tian Zifang zise:

— Nu, doar suntem din acelaşi sat. Mai toate vorbele şi vederile sale sunt potrivite şi demne de crezare, de-aia n-am decât să-i aduc laude.

Ducele zise:

— Aşadar nu ai un dascăl al tău?

— Ba da, am, veni scurt răspunsul.

— Atunci cine ţi-e dascăl? întrebă ducele. Tian Zifang zise:

— Dongguo Shunzi (personaj imaginar—N.t.). Ducele Wen întrebă:

— De-i aşa, de ce domnia-ta nu l-ai lăudat niciodată? Tian Zifang zise:

— El se poartă ca unul care a pătruns Calea-Dao. Are înfăţişarea unui om de rând, dar sufletul îi e în armonie cu natura. Urmează poruncile firii şi are o inimă pură şi atotcuprinzătoare. Dacă dă peste un om lipsit de Dao, va revărsa lumină asupra-i prin propria-i ţinută cuviincioasă, îndemnându-l astfel să se lepede de cugetări negre. Nu-s demn să-i aduc laude unui asemenea om!

Tian Zifang plecă, iar ducele Wen se cufundă în gânduri şi rămase tăcut tot restul zilei. Mai apoi, îi pofti pe sfetnicii săi la Curte şi le zise:

— Cât de profund şi de nepătruns e acest om ales, înzestrat cu virtute desăvârşită! Crezusem la început că vorbele înţelepte şi binevoitoare, faptele generoase şi virtuoase sunt cele mai nobile. Auzindu-l pe Zifang vorbind despre dascălul său, parcă mi se topeşte fiinţa de n-oi mai să mă mai mişc, iar gura parcă mi se încleştează de n-oi mai dori s-o deschid. Învăţămintele pe care mi le-am însuşit par acum nişte păpuşi din argilă, iar grija statului Wei o simt într-adevăr ca o povară!

2

În drumul spre ţărişoara Qi, Wen Bo Xuezi poposi în statul Lu.

Careva din Lu ceru să-l vadă, Wen Bo zise:

— Nu. Am auzit că oamenii aleşi din ţările din Câmpiile Centrale cunosc cum să aplice eticheta şi virtutea, dar nu prea ştiu cum să înţeleagă voinţa poporului. De aceea, nu vreau să-i văd.

Pe drumul de întoarcere din statul Qi, Wen Bo poposi din nou în statul Lu. Acelaşi om ceru din nou să-l vadă pe Wen Bo, iar acesta zise:

— A cerut o dată să mă vadă şi astăzi cere iarăşi să-mă vadă.

Trebuie să aibă omul ceva să mă îmbărbăteze.

Ieşi din casă ca să-l vadă pe oaspete, dar se întoarse de îndată înapoi c-un suspin adânc. A doua zi dădu iarăşi cu ochii de acelaşi oaspete şi se întoarse din nou în casă oftând adânc. Şi atunci, sluga lui întrebă:

— De câte ori întâlniţi acest musafir vă întoarceţi cu un oftat adânc, de ce?

Wen Bo zise:

— Ţi-am spus odată că oamenii aleşi din ţările centrale ştiu bine cum să aplice eticheta şi normele virtuţii, dar nu prea ştiu cum să înţeleagă glasul inimii norodului. Omul pe care l-am întâlnit chiar acum a respectat întocmai regulile etichetei, păşind înainte şi retrăgându-se conform riturilor şi avea un aer impunător aidoma unui dragon, a unui tigru. M-ar putea povăţui ca pe propriul său fiu şi m-ar lămuri ca pe propriul său tată, de aceea am slobozit oftaturi. Zhongni l-a privit pe Wen Bo fără să scoată un cuvinţel, apoi

Zilu zise:

— De mult timp mi-am dorit să-l văd pe Wen Bo. Dar Domnia Voastră nu aţi spus nici măcar un cuvânt când l-aţi întâlnit. De ce?

Zhongni zise:

— De cum îmi cad ochii pe un astfel de om, îmi dau imediat seama că Dao-ul şi-a găsit sălaş într-însul, şi mă gândesc, ce rost ar avea să mai scot vreun cuvânt!

3

Yan Hui îl întrebă pe Zhongni, zicând:

— Dascăle, când umblaţi încet, umblu şi eu încet; când mergeţi iute, merg şi eu iute; când fugiţi, fug şi eu. Dar când alergaţi întrecând vântul, ca un cal aprig aruncând în fugă colbul de sub copite, şi-atunci v-oi urma privindu-vă doar cu ochii holbaţi.

Confucius întrebă:

— Hui, ce vrei să spui? Yan Hui zise:

— Zic că atunci când umblaţi încet, umblu şi eu încet, adică vreau să spun că zic şi eu după cum ziceţi domnia-voastră. Grăind că când mergeţi iute, merg şi eu iute, vreau să spun că vorbesc despre Dao aşa cum vorbiţi domnia-voastră despre Dao. Glăsuind că când alergaţi purtat ca de vânt, precum trăpaşul luând în fugă pe copite faţa negrului pământ, n-am decât să rămân în urmă urmărindu-vă doar cu ochii măriţi de uimire, adică vreau să spun că nu ştiu din ce pricină convingeţi oamenii făr-a zice un cuvinţel, îi atrageţi fără a da dovadă de intimitate şi-i adunaţi în jurul domniei- voastre făr-a deţine avuţii şi putere.

Zhongni zise:

— O! e nevoie să-ţi spun care e pricina? Nu-i mai mare jale decât ruperea inimii fibră cu fibră. Chiar şi prăpădirea vieţii e de importanţă secundară. Soarele se ridică dinspre răsărit şi coboară spre apus şi toate lucrurile din lume urmează cursul acestuia. Toţi oamenii care au ochi şi picioare sănătoase fac punte la izbândă după răsăritul soarelui. Zi de zi îşi încep truda odată cu răsăritul soarelui şi nu se duc la odihnă decât când soarele se cufundă după culmile munţilor. Tot la fel fac toate creaturile lumii, se prăpădesc când le vine vremea şi se nasc tot când le vine vremea. Acum că am căpătat forma fizică hărăzită de natură, mi-oi trăi din plin sorocul vieţii, fără să fiu transformat într-un alt lucru. Mă mişc urmând exemplul tuturor lucrurilor din lume, zi şi noapte, fără nicio clipă de răgaz, fără să am habar unde şi când îmi va fi sfârşitul. Întrucât am luat fiinţă de la sine şi sunt conştient că nu-mi stă în putinţă să-mi prezic soarta, nu-mi rămâne decât să iau parte zi de zi la Schimbare. Noi doi am stat alături toată viaţa, iar tu n-ai izbutit să pricepi acest adevăr, asta nu e trist? Probabil că ai văzut ceea ce am văzut şi eu şi deşi imaginile acelea s-au isprăvit, tu le mai cauţi încă, crezând că mai dăinuie, ca şi când cauţi un cal într-un târg de vite, gol-golaş. Voi uita de tot că te-am avut prin minte, iar tu mă vei uita de tot că m-ai avut în mintea ta.

— Cu toate acestea, de ce mai porţi grijă? Deşi vei uita ce anume am fost eu, mai am eu totuşi ceva din mine, pe care nu-l vei da niciodată uitării .

Traducere: Xu Wende

În colaborare cu Sanda Man

（Sursa fotografiei: https://www.cfp.cn/)