Călătorind cu poetul Peter Sragher în China
Cântecul anei lui manole
la zid
la zid
între ziduri
mai eşti acolo ană
înzidită
mai ţii cu sufletul
biserica precum
fecioara maria
odinioară
pruncul
aud
ascult
aud
cum bate inima ta
bam
bam
bam
aidoma bronzului turnat în clopotul
mânăstirii
sau răsună oare pădurea de prea multe
frunze
sau bate oare prea tare inima lui
isus
la zid
la zid
între ziduri
mai eşti acolo manole
cum ai putut să-ţi zideşti
viaţa și
speranța
între piatră şi credinţă
cum ai putut să-ţi zideşti
iubirea
pentru totdeauna
şi să trăieşti până la adânci
bătrâneţi
şi să nu mori de moarte albastră
zidiți
înzidiți
sortiți
înzidiți
muriți
înzidiți
vedeţi zidurilor
acum lacrimile anei
chiar curg
şi din suferinţa lor
s-a născut un râu
care-a spart stânca
care-a-nmuiat pământul
care-a deschis calea
până la dunărea cea mare
vedeţi voi viii venind
lacrimile anei
care oricând pot fi copilul
purtat de ea în
pântece
da'
copilul anei s-a născut
în zid
înzidit
da' copilu' ei este şi el
zidit
între cărămizi şi pietre şi var
de sute și sute de ani
căci
vă spun eu
acum și aici ascult
şi inima lui
a copilului
bătând odată cu clopotele
bătând cu rugăciunile
bătând
cutremurând temeliile
mânăstirii
cutremurând
nopțile
în zid
în zid
între ziduri
când a fost ana zidită era
însărcinată
manole i-a zidit pe amândoi
fără să știe
ofrandă pentru credinţă
ofrandă pentru ca totul să fie
ofrandă pentru viață
ană, mă auzi
câţi ani are copilul tău
zidit
pentru ca dumnezeu
să aibă o
casă
ană, mă auzi
sunt eu vorbind
printre pietrele reci
nu mai plânge
că se frânge
zidul
ană, mă auzi
nu mai plânge
că mă strânge acum
că mă-ncinge acum
pe mine zidul
zidiți
înzidiți
sortiți
înzidiți
muriți
înzidiți
uite ană îţi vorbesc rar
și cuvintele se ciocnesc de buzele
mele
și cad la pământ
și le doare precum sângele
șiroind
șiroind
șiroind
de pe
cruce
şi-atunci cuvintele mele se fac
stană de piatră
și-atunci cuvintele mele
uită să vorbească
și-ntr-o clipă
au mâini
au trup
au chip
şi eşti tu ană
ieşită din ziduri
ieşită din ziduri
ieşită din ziduri
nu, nu mai stai acolo
căci dintr-o coastă de la-nceputuri
ai devenit temelia bisericii
acum
ți-ai lăsat copilul
născut din pântecele tale
trudite de strânsoare
suferinde de singurătate
ți-ai lăsat copilul
singur între ziduri
să străjuiască el
credinţa
Versurile poemului aparţin poetului şi traducătorului român, Peter Sragher, aflat în China într-un turneu de promovare a cărţii sale „You are The Dragon", care a apărut în luna martie la China Renmin University Press în ediţie bilingvă engleză şi chineză. Primul său moment a avut loc chiar la librăria editurii din Beijing care i-a publicat cartea, apoi a ajuns cu volumul la Shanghai, Suzhou şi Hangzhou şi s-a reîntors în capitala Chinei, la Universitatea de Studii Internaţionale Beijing. Directorul Secţiei de limba română a acesteia, Liu Jianrong, le-a făcut studenţilor o frumoasă prezentare a poetului şi a spus că promovarea volumului său de poezii are o semnificaţie aparte pentru că anul acesta sunt 70 de ani de la fondarea Chinei şi tot 70 de ani de la stabilirea de relaţii diplomatice între China şi România. În aceste poeme, Peter Sragher descrie ţinutul fabulos al Chinei şi cultura sa milenară, trăirile şi experienţele sale de pe tărâmul lui Confucius. Poetul a recitat pentru studenţi în limbile română, engleză şi franceză, a făcut o incursiune în istoria literaturii, le-a vorbit despre poezie şi traducere şi le-a acordat autografe pe volumul promovat în China.
The swan and the emperor
I am gliding on the lake
near the ancient city
and my webbed feet
are whisking away water
towards the lotus flower
the lotus flowers with white petals
my head is turning to
the flower
white and yellow
they all know I love flowers
water flowers
lotus flowers
and they think I just crave their
food
they throw incessantly
at me
trying to bring aut my smile
but I never smile
I don't know what a smile is
and they are happy just to see
me
as if they were looking at
white lotus flowers…
(fragment din poemul the swan and the emperor inclus în volumul „You are The Dragon")
Sunt pentru a treia oară în China. Prima dată că vin aici toamna, aşa, cu gând de iarnă, şi am venit acum într-un turneu de lansare, de promovare a acestei cărţi „You are The Dragon" care a apărut în luna martie la China Renmin University Press, într-o ediţie bilingvă, în traducerea în limba chineză a doamnei Yehua Liu, directoare la China Renmin University Press şi a fost o mare bucurie de a pune la cale împreună cu Institutul Cultural Român, cu doamna Elena Racu şi cu colegele ei din Bucureşti, tot acest periplu pe tărâmuri chineze. Am vrut ca să se facă auzită cultura română chiar dacă această carte a fost scrisă în limba engleză, tradusă în limba chineză, dar de fiecare dată am citit câteva poezii şi în limba română, pentru ca unii care nu au auzit niciodată această frumoasă limbă să se familiarizeze cu sunetele ei, care într-o anumită măsură, se apropie de a limbii chineze. Ştim că limbile romanice în genere, dar în mod special româna are o muzicalitate proprie şi eu am încercat prin performanceul pe care l-am făcut să-i dau o pregnanţă şi mai mare. Totul a început la Beijing, cum se zice aşa de frumos, cum m-a învăţat cineva, în ziua de 13 noiembrie care a fost o zi de bun augur din câte ne dăm seama, la frumoasa librărie a universităţii care mi-a publicat cartea în faţa unui public destul de numeros. Am citit pentru prima dată din acest volum, au fost mulţi studenţi, intelectuali care au ascultat zic eu cu interes şi mi-au pus şi nişte întrebări. Apoi, drumurile mele au continuat către frumosul oraş Suzhou care-i considerat aşa ca un fel de grădină în China, acolo este un campus al Universităţii Renmin care m-a găzduit. E atât de frumos campusul acela, cu un lac, cu un hotel unde am locuit care ai impresia că stă pe ape. Şi acolo a fost o lectură foarte frumoasă cu câţiva studenţi, nu prea mulţi, dar toţi interesaţi, din diverse ţări, care învaţă limba chineză, din Italia, din Australia, din alte ţări şi a fost o lectură foarte reuşită zic eu, acolo, unde pe lac am văzut cele trei lebede negre cu ciocul roşu, frumoase lebede şi am vizitat acea cale frumoasă din dinastia Song, cu casele şi podurile vechi de 800 de ani despre care o să scriu. Iar paşii m-au dus apoi sau mai degrabă foarte rapidul tren care mergea cu peste 300 de kilometri la oră, o mare realizare, şi mi-a plăcut foarte mult drumul, până în Hangzhou. Acolo am fost la o librărie deosebită deasupra lacului, am urcat 256 de trepte de piatră până la Innocent Age Bookstore. Ce era frumos acolo, era plin de cărţi şi de oameni care iubesc cartea, iubesc poezia. Cu o zi înainte fusese o lectură a unui american, profesor la Universitatea din Hangzhou împreună cu un flautist şi a urmat lectura mea. Cu toate că era duminică a fost plin şi ce m-a impresionat mai mult a fost discuţia de după. Am mai stat de vorbă încă o oră după ce s-au terminat poeziile. Le-am citit ca şi astăzi şi câteva sounds poems, poezii sonore, care nu au neapărat un sens în sine ci sunt duse mai departe de muzicalitate, lucru care le-a plăcut şi apoi am asistat la un frumos apus de soare în vestul Lacului de Vest. Eu zic că a fost un periplu frumos, un periplu plin de surprize plăcute, am cunoscut oameni deosebiţi. Am uitat să vă vorbesc de Shanghai. Şi acolo am avut o lectură, care a fost una din lecturile mai slabe ca prezenţă, erau mai mulţi oameni de afaceri, dar unii dintre ei chiar au ascultat poezie. Poezia mea nu are de-a face cu afacerile ce-i drept. Oricum, am întâlnit acolo şi doi români, un avocat care de 2 ani face afaceri la Shanghai şi o doamnă care e de vreo 15 ani, ştia foarte bine limba chineză. Aşa că, oricum, şi acolo a fost o întâlnire care m-a bucurat, am văzut doi români. Şi ultima zi aici la Universitatea a 2-a de limbi străine care m-a impresionat plăcut prin studenţii care vorbesc bine limba română. Deci, zic eu, că este un succes faptul că aici s-a deschis o catedră şi am cunoscut şi un lector care este aici şi care îi învaţă limba română venit din România. Eu zic că este de bun augur şi bine pentru cunoaşterea limbii române în China, mai ales că sunt destul de puţini cunoscători şi e nevoie din ce în ce mai mare atunci când ai nişte relaţii bilaterale nu numai în domeniul culturii dar şi în domeniul economic, social, politic.
Cum vi s-a părut publicul peste tot pe unde aţi fost?
Am reuşit să mă uit şi la public cu toate că citesc. Dacă n-aş citi şi aş şti totul pe dinafară aş avea un contact şi mai bun cu publicul, lucru care îmi lipseşte. Numai că nu reţin nici măcar versurile mele, ceea ce nu înseamnă că citesc totdeauna aceleaşi versuri. Mi s-au părut receptivi, i-am văzut când ridicam privirea şi vedeam cât de atenţi sunt, iar pe de altă parte atunci când au pus întrebări, unele întrebări au fost interesante, foarte interesante, m-au obligat să le dau răspunsuri complexe, să fac o întreagă incursiune câteodată în istoria literaturii ca să înţeleagă ce este poezia sonoră, de unde vine, unde a fost prima dată şi alţii care chiar erau interesaţi de motivul pentru care scrii poezie sau cum începi să scrii o poezie, la care, ca şi astăzi, am răspuns că e întotdeauna un resort subiectiv şi nu poate să fie aplicat tuturor, ci mai degrabă trebuie discutat de la poet la poet. Nu există o reţetă pentru a scrie poezie, pe de o parte, iar la alte întrebări, cum a fost la Hangzhou, nu se poate da un răspuns, ce este poezia, fiindcă este într-o continuă evoluţie şi are forme foarte diverse pe care unii le acceptă, alţii nu le acceptă, unii vor să fie mai tradiţionalişti, alţii mai moderni, dar şi-n modernitatea asta sunt nenumărate forme. Aşa că au fost discuţii, zic eu, care au fost şi interesante şi poate şi revelatoare pentru cei care au pus întrebările.
Aţi adus cu dvs. mai multe cărţi. Printre ele şi „Cartea lui David". Cine este David în primul rând şi dacă doriţi să ne citiţi una dintre aceste poveşti.
David este fiul meu şi solicitat în urmă cu mai mulţi ani de o fostă colegă de la Adevărul când am lucrat eu prin anii '90 la această publicaţie să scriu aşa câte o povestire, vroia ea să publice într-o revistă, am început să mă gândesc la ceea ce face şi ceea ce spune David şi în felul ăsta am reuşit să scriu mai multe povestiri. Unele ieşeau mai mari decât cele care îmi trebuiau în acea revistă, eram limitat la 2.000 de semne, apărea pe hârtie nu online cum apar acum atât de multe şi ieşind mai mari eu tăiam numai o bucăţică şi publicam, scriam mai mult decât trebuie şi în felul ăsta a apărut o carte - „Cartea lui David" în care sunt adunate povestirile. Şi mă gândesc acum să vă citesc una dintre ele, scrisă în toamna anului 2008, când David avea numai 3 ani şi zice „Cum pune tata frunzele la loc pe crengi".
Într-o zi obişnuită de toamnă, copilaş sensibil, David ia frunzele uscate, căzute pe o alee laterală din Parcul Herăstrău. De fiecare dată, îmi întinde şi mie o frunză. Aşa, să se plimbe şi Tata cu frunza. Apoi, le priveşte cu mare atenţie, ca şi când ar vrea să absoarbă tot ce vede, le pipăie şi le miroase. Uscate cum sunt, nu prea mai au ce să ofere năsucului iscoditor. Câteodată, se opreşte brusc, îşi răşchiră picioarele şi bâţâie frunza pământie dintr-o parte într-alta, bucurându-se de mişcarea ei unduitoare, căreia nu vântul, ci el îi este pricina. Curios cum de-au ajuns frunzele taman pe jos, când Davidelu le-a văzut în pom atâta amar de timp. Ce-i drept, verzi şi lucitoare. După ce-a terminat să le studieze cu grijă, mi le întinde cu aceeaşi grijă. Pe deasupra, şi încrezător. Îmi zic că interesul pentru ele s-a terminat pe cât de repede a şi început. Cel puţin aşa am bănuit. Ce greşeală!
Ajunge Tata acolo! Zice David. Ajunge la ce? mă întreb în gând, pentru ca nu cumva să mă fac de ruşine în faţa copilaşului cum că nu înţeleg imediat ce mă roagă să fac pentru el. Daviduţu aşteaptă, ce-i drept nu prea multă vreme, nu e felul lui să aibă răbdare, după care insistă – cu cine-o semăna oare?!? –, fără să trădeze nici cea mai mică îndoială: Ajunge tata acolo! Acolo, acolo, acolo…, unde-o fi?!?, mă-ntreb în disperare de cauză. În sfârşit, pricep. Păi eu sunt acela de pot ajunge la ramurile pomului. Sunt mai înalt, nu-i aşa, şi sunt în stare să pun frunzele la loc pe crengi. Nu durează deloc mult şi-mi confirmă cu o oareşcare întârziere gândurile care mă bântuie: Le pune Tata! Nicio urmă de îndoială în glas. Tata poate orice, îmi spun, aşa c-a venit timpul s-o şi arăt. Nimeni n-are voie să rupă frunze din copaci, iar dacă ele cad pe jos, îndărătnice cum sunt de felul lor, că mai vine şi toamna, atunci cineva şi-a făcut de cap şi-i musai ca răul să fie îndreptat degrabă. Ordinea lucrurilor trebuie restabilită.
David râde acum cu gura până la urechi şi dinţii dezveliţi, cum a-nvăţat el că este bucuria. Se vede de-acum cu visul împlinit, cu toate frunzele toamnei de pe alei fixate de Tatăl lui, cu grijă, pe crengile bătrânilor stejari vitregiţi şi de ghinde, şi de tot, rămaşi doar cu crengile goale şi supărate de ploaia care de două zile nu le mai dă pace.
După ce-şi potoleşte un pic din fericire, se pune pe vorbit, de data asta lungind vocalele cât se poate de mult: Le puuune Taaataaaaa! Este din ce în ce mai încrezător în Tatăl său, gata să se ia în piept cu mormanele de frunze întinse la pământ. Poate c-ar fi cazul să trec la acţiune, căci răbdarea copilaşului dornic să vadă fapte, şi nu vorbe goale, se apropie de limitele suportabilităţii. Pentru a nu-mi compromite atotputernicia în faţa fiului, folosesc vechea metodă a diversiunii parşive. Aşa că – în loc să pun frunzele vitregite de viaţă, dar însufleţite de nenumărate nuanţe de maro, la locul lor pe crengi, aşa cum îmi cere David imperativ – îi dau să bea un pic de ceai din sticluţa mereu aflată la îndemână. Mare minune se petrece: mănunchiul de frunze unite de-o rămurică începe să plutească prin aer şi cade la pământ. Şi mânuţa Daviduţului apucă sticla. Uită de Frunze, de ordinea care trebuia restabilită în natură, pentru ca toamna să devină iarăşi primăvară. Prin puterea fără de margini a Tatălui său. Pentru el, a venit timpul să se dea în leagăn şi de-a rostogolul, pe tobogan.
Lăsăm natura în pace să facă ce vrea, intervenţia mea nu mai este necesară. Frunzele n-o să-şi găsească salvarea cu ajutorul Daviduţului. Toamna tot toamnă o să rămână, fără nicio şansă să întinerească-n primăvară. Tot pieirea iremediabilă este soarta frunzelor. Tocmai ce n-a vrut David să se întâmple. Ordinea trebuia restabilită. Frunzele – musai să rămână la locul lor. Stană de frunză pe creangă. Cu privirea sus, spre cer! Ce caută ele oare prăbuşite la pământ, abandonate de braţele puternice ale stejarilor?!? Prinse bine de crengi, ele au menirea să străjuiască pomii. Primăvara şi vara şi toamna şi iarna. Soarele şi cerul. Lucrurile nu se schimbă în împărăţia lui David. Şi avem a ne teme, căci a fost un rege mare şi puternic. (Toamna, 2008)
Nina F. Gherman
Secţia română - Radio China International
Beijing, 19 noiembrie 2019
Distribuire
