Un stil de viaţă sănătos şi un patrimoniu cultural intangibil

Afaceri cu ceai: doi clienţi întreabă despre ceaiul verde într-un magazin din Beijing. (Wei Yao)

În fiecare primăvară, chinezii se răsfaţă cu cantităţi mari de ceai verde proaspăt cules şi prelucrat în zonele montane din sudul ţării. În special, cu puţin timp înainte şi după Sărbătoarea Qingming (Sărbătoarea comemorării morţilor), în 4 aprilie, arborii de ceai sunt binecuvântaţi cu muguri vag parfumaţi şi frunze fragede, în Longjing din Hangzhou, capitala provinciei Zhejiang, zonă în care se cultivă unul dintre cele mai bune ceaiuri verzi din China, potrivit revistei Beijing Review.

Ceaiul, cafeaua şi cacaoa sunt trei băuturi nealcoolice majore din lume. Cea mai populară băutură din China, ceaiul are o istorie foarte lungă şi o tradiţie culturală adâncă. În China, un proverb popular spune: "Mai bine să trăieşti fără sare timp de trei zile decât fără ceai". Atât în vremurile vechi, cât şi în cele moderne, consumul de ceai a fost şi este o parte importantă a vieţii de zi cu zi. În ţările din Asia de Est, în special, acesta este considerat o activitate socială.

Odată cu creşterea economiei chineze după anii 1990, cultura de ceai a revenit în prim-plan cu o cerere tot mai mare şi cu tot mai multe ceainării deschise în toată ţara.

Astăzi, sute de soiuri de ceai sunt plantate la scară mare în China. Ceaiul este, în principal, împărţit în şapte categorii majore – verde, negru, maroniu, parfumat, alb, galben şi verde închis. Oamenii beau ceaiuri diferite în cele patru anotimpuri. În general, consumă ceai parfumat primăvara, ceai verde în timpul verii, ceai verde închis toamna şi ceai negru în timpul iernii, cu scopul de a ajuta organismul să se adapteze la schimbările de vreme.

Din timpuri imemoriale, ceaiul a fost o necesitate de zi cu zi în China, iar consumul acestuia un stil de viaţă păstrat peste secole. Ceaiul şi-a menţinut popularitatea în China, în principal, datorită beneficiilor sale aduse sănătăţii. De exemplu, în timpul verii, ceaiul verde pare să alunge căldura şi să crească sentimentul de relaxare, în timp ce iarna, ceaiul negru ajută la încălzirea stomacului şi atenuează vremea rece. Este deosebit de important pentru persoanele în vârstă să bea regulat ceai. Din acest motiv, au fost deschise ceainării în oraşele din întreaga ţară, oferind pensionarilor un loc unde să se întâlnească şi să discute, la o cană savuroasă de ceai, conform revistei Beijing Review.

Chinezii au descoperit primii arbuştii de ceai sălbatic acum 2.000 de ani.Frunzele de ceai au fost folosite, în principal, ca medicament pe bază de plante. Potrivit cercetărilor medicale, ceaiul conţine o serie de substanţe chimice, dintre care 20 - 30 la sută acid tanic, cunoscut pentru proprietăţile sale anti-inflamatorii şi anti-bacteriene. Acesta conţine, de asemenea, un alcaloid (cinci procente, în principal, cafeină), un stimulent pentru centrul nervos şi metabolism. Ceaiurile aromatice pot ajuta, de asemenea, digestia, după consumul de carne şi grăsimi. În plus, băutura este bogată în diferite vitamine şi ajută fumătorii la eliminarea nicotinei din plămâni.

În ciuda tuturor beneficiilor, există mai multe reguli în consumul de ceai. De exemplu, oamenii nu ar trebui să bea ceai înainte de mese. Din cauza conţinutului său de cafeină, consumatorii nu ar mai putea dormi. De asemenea, consumul de ceai puternic poate induce tulburări cardiace şi ale tensiunii arteriale. Ceaiul băut peste noapte ar putea afecta stomacul. 

Ceai proaspăt: Agricultorii recoltează ceaiul de primăvară pe un deal din provincia Hubei. (Yang Tao)

Deşi cultura ceaiului a fost, în China, mult timp la ea acasă, acest patrimoniu naţional intangibil a suferit un declin serios din cauza războiului şi a tulburărilor politice din prima jumătate a secolului XX. Multe cărţi clasice despre cultura de ceai s-au pierdut în acea perioadă.

Cu toate acestea, unele tradiţii din cultura ceaiului s-au păstrat şi transmis mai departe. Kungfu cha (cha înseamnă ceai în limba chineză) este un ceai popular din provinciile Guangdong şi Fujian. Numele de kungfu, în acest sens, se referă la timpul, munca şi fabricarea acestuia, adică la etapele prin care trece până ajunge să fie servit şi băut, nicidecum la arta marţială kung fu.

Conform tradiţiei, ceaiul kungfu se serveşte la întrunirile importante ale familiilor. În trecut, un număr mare de persoane din Chaozhou, un oraş de coastă din provincia Guangdong, au plecat peste hotare, pentru a-şi face o viaţă mai bună. Chinezii au făcut ceai kungfu oriunde s-au aşezat, iar pentru cei care au trăit în străinătate o perioadă mai lungă de timp, consumul de ceai kungfu a fost amintirea cea mai dragă de acasă.

"Supravieţuirea ceaiului kungfu se bazează pe unitatea familiei", a declarat Chen Xiangbai, un moştenitor al tradiţiei kungfu şi cercetător la Institutul Internaţional de Cultură a Ceaiului din China. "Atât timp cât există familii, ceaiul kungfu nu va dispărea", a adăugat el pentru revista Beijing Review.

Istoria ceaiului

Cea mai veche consemnare a ceaiului apare în cartea de medicină a lui Shen Nong intitulată "Plantele clasice", o compilaţie a mai multor practicieni din perioada statelor beligerante (475-221 î.Hr.), până la dinastia Han de Est (25-220). Potrivit textului, primele frunze de ceai descoperite au fost testate de Shen Nong (numit Împăratul Yan), un mare strămoş al naţiunii chineze, care a trăit în urmă cu aproximativ 5.000 de ani, pentru a vedea dacă sunt sănătoase pentru consumul uman. Până în timpul dinastiei Han de Vest (202 î.Hr.- 9 d.Hr.), ceaiul a fost folosit, în principal, ca medicament pe bază de plante, apoi a devenit treptat o băutură zilnică.

Băutul ceaiului a fost popular în China de Sud, pentru mult timp. Iar în perioada dinastiei Tang (618-907), consumul de ceai s-a răspândit în întreaga ţară, în parte promovat de poetul Lu Yu (733-804) în "Cartea ceaiului", prima şi cea mai cuprinzătoare lucrare despre originea, procesarea şi băutul ceaiului în China antică.

În anul 760, poetul s-a retras într-un sat mic de munte din estul Chinei, în provincia Zhejiang, ca să se concentreze exclusiv pe finalizarea cărţii sale despre ceai. Lu a explorat, singur, adeseori, păduri şi munţi, să caute apă dulce de izvor şi să colecteze frunze de ceai sălbatic, dar şi să se delecteze cu peisaje încântătoare. Potrivit lucrării sale, apa minerală naturală şi ceaiul sălbatic sunt cea mai bună combinaţie pentru un gust perfect.

Cultura ceaiului nu ar trebui să se concentreze doar pe gustul şi culoarea băuturii, subliniază Lu, ci şi pe vasele în care este pusă, pe mediul şi sezonul în care este băută.

Datorită cărţii sale, ceaiul a urcat la nivel de artă. În timpul dinastiei Tang, cultura de ceai a ajuns la culmi înalte şi, în cele din urmă, s-a răspândit în Asia de Sud-Est şi Japonia.