Medicina tradiţională chineză este o ştiinţă comprehensivă care studiază: transformările dintre starea de sănătate şi boală pe parcursul vieţii omului, diagnosticarea, tratamentul, reabilitarea şi îngrijirea sănătăţii bazată pe teoria medicală şi experienţa practică.
Medicina tradiţională chineză este reprezentată de o varietate de practici medicale tradiţionale folosite în China care s-au dezvoltat în mii de ani. Medicina chineză foloseşte principii de analiză şi sinteză holistice, sisteme filozofice care presupun o legătură foarte strânsă între organele şi sistemele organismului uman, inclusiv sistemul emoţional şi sufletesc şi legătura dintre acestea şi mediul înconjurător.
Stadiul primitiv al medicinii tradiţionale chineze a fost dominat de influenţa şamanilor prin magie, vrăjitorie şi empirism. Factorii etiologici ai bolilor erau considerate a fi forţele supranaturale, duhurile rele sau pedeapsa divină, fiecare boală fiind declanşată de un demon. A urmat apoi o perioadă dominată de gândirea astrologică veche conform căreia omul trăia în strânsa legătură cu Universul. Astfel, Soarele, Luna, rotaţia astrelor, succesiunea anotimpurilor, cele cinci planete, cele cinci elemente, cele cinci puncte cardinale (N, S, E, V şi centrul Pământului), acţionau, determinau şi influenţau starea de sănătate a omului. Chinezii considerau că boala apărea atunci cand armonia omului cu Universul s-a deteriorat sau era întreruptă.
Începutul medicinii chineze cu practici empirice şi cu elemente de gândire filozofică datează din sec. III î.Hr. Medicina pragmatică se conturează odată cu preocuparea împăraţilor chinezi pentru sănătatea publică.
Medicii chinezi considerau ca organismul uman este format din cinci viscere pline (Yang) - inima, plămânul, ficatul, splina şi rinichii - şi din cinci viscere goale (Yin) - stomacul, vezica biliara, vezica urinara, intestinul gros şi intestinul subţire.
Principiile filozofice aplicate în medicina tradiţională chineză aveau ca scop înţelegerea funcţionării organismului uman, folosirea criteriilor de similitudine cu alte fenomene din natură şi aplicarea acestora în păstrarea sănătăţii, prevenirea şi tratarea bolilor.
În medicina tradiţionala chineză metodele de diagnosticare folosite erau: observaţia (expresiei, complexelor fizice, a posturii, a limbii, culoarea excrementelor şi secreţiilor - pentru cunoaşterea situaţiei organelor interne a pacientului), ascultarea şi mirosul, interogarea (metoda de culegere de informaţii de la pacienţi sau/şi membri ai familiei, referitoare la debutul, cauzele şi istoricul bolii, condiţiile de locuit , precum şi toate datele relevante despre boala), palparea.
În tratament, medicina tradiţională chineza aplică bagang (cele 8 principii : yin şi yang, interior şi exterior, frig şi cald, deficienta si exces). O analiză corecta a bagang, conduce la un diagnostic precis şi un tratament corespunzător.
Pe parcursul practicii şi dezvoltării milenare, medicina tradiţională chineză şi-a creat şi implementat un sistem teoretic complet, independent şi unic, bazat pe tratamente cu plante medicinale, acupunctură şi moxibustie, masaj medical şi qigong sau exerciţii de respiraţie profundă.
Medicina tradiţională chineză este bazată pe principiul filozofic potrivit căruia corpul omenesc este un mic univers format dintr-un sistem complet şi complicat de alte sisteme mai mici interconectate. Aceste sisteme lucrează de obicei în echilibru pentru menţinerea stării de sănătate a organismului. Echilibrul include qi-ul (energia mişcării), sângele, esenţele, fluidele corpului, emoţiile (wu xing) şi sufletul (shen).
În concluzie, organismul uman caută în mod continuu să existe echilibru între funcţionarea organelor, funcţionarea sistemelor organismului şi condiţiile de mediu.
Medicina tradiţională chineză are ca fundament filozofic Cartea Schimbărilor - I Ching şi se bazează pe tratatul de medicina internă Huangdi Nei Jing care cuprinde două părţi: Su Wen si Ling Shu (cunoscut ca şi Canon al Acupuncturii). Acest tratat medical este rezultatul muncii mai multor autori necunoscuţi din timpul Statelor Combatante. În mod oficial cartea este atribuită Împăratului Galben, ca şi autor. Cele două tratate menţionate anterior cât şi teoria Yin Yang au fost elaborate cam în aceeaşi perioadă - a Statelor Combatante. Sun Si-miao (581-682 î.Hr.), considera că "dacă nu cunoşti I Ching, nu ai cum să înţelegi medicina". Se spune că Nei Jing este uşa spre comoară, iar I Ching este cheia de la uşă.
În practica medicinii tradiţionale chineze se punea un accent deosebit pe calităţile morale ale practicianului, calităţi descrise în Doctrina Înţelesurilor în care se spune că esenţa lucrurilor este aducerea la suprafaţă a cunoştinţelor în scopul reducerii ignoranţei. Sinceritatea este una din valorile morale considerate a aduce lumina în întuneric. Sinceritatea era înţeleasă ca o energie sub forma unor unde, la fel ca şi undele luminoase, undele sonore, undele electrice şi undele electromagnetice. În Doctrina Înţelesurilor se spune că "sunt cinci valori morale luminate in lume şi trei virtuţi prin care se practică acestea." Cele cinci ordine morale sunt: relaţiile care guvernează interacţiunea dintre guvernanţi şi supuşi, relaţiile dintre o generaţie şi următoarea, relaţiile dintre soţi, relaţiile dintre fraţi, relaţiile dintre prieteni. Cele trei virtuţi sunt: înţelepciunea, bunăvoinţa si curajul. Zhu Xi (1130-1200 î.Hr.) spunea că singura cale de a ajunge la cele cinci ordine morale prin virtuţi este sinceritatea. Doctrina Înţelesurilor, spune "cu o sinceritate perfectă, nimic nu poate fi de neurnit; fără sinceritate nimic nu poate fi mutat" şi "unde este sinceritate până şi metalele şi pietrele răspund influienţei sale".
În istoria medicinii chineze s-au identificat patru schimbări conceptuale majore. Fiecare abordare s-a alăturat abordarilor existente la un moment dat, fără a le înlocui şi au acompaniat schimbările importante din stat şi din societate.
Prima schimbare a apărut odată cu sistemele filosofice din primul mileniu î.Hr. Bolile şi tratamentele acestora au fost înţelese ca sisteme predictibile corespondente ciclurilor temporale, ca alternative la concepţia predominantă a agenţilor nevăzuţi. Primele diagnostice se bazau pe divinaţie, tratamentul fiind constitut din exorcism, ofrande şi comunicarea cu spiritele.
În perioda Statelor Combatante, medicina a evoluat astfel încât această perioadă mai poate fi numită şi perioada înţelegerii naturaliste a bolilor. Mişcarea elementului qi şi procesele determinate de aceasta a rivalizat cu cauzalitatea demonică a bolilor şi a înlocuit-o. Observaţiile astronomice, calculele calendaristice devin alternative la comunicarea cu spiritele. Multe din textele de bază (Nei Jing, Shanghanlun) ale medicinii tradiţionale chineze au fost scrise în perioada Statelor Combatante şi ale Dinastiei Han.
Vivienne Lo arată în studiile sale că introducerea calculării ciclurilor şi corespondenţelor acestora, incluzând calendarul, ciclul celor cinci faze şi dualitatea Yin-Yang, au dominat cosmologia fiind utilizate în medicină. Cercetătoarea Lo considera ca moxibustia era mult mai utilizata decât acupunctura, dar nu poate spune cu exactitate când a fost introdusă acupunctura ca metodă de tratament.
Pentru studierea perioadelor Statelor Combatante şi a dinastiilor Sui, Tang şi Han s-a ocupat cercetatoarea Fan Ka Wai şi a constatat că în aceste perioade se dezvoltă budismul în societatea chineză, menţinându-se în special într-un grup de familii de elita. Medicina se dezvoltă şi se transmite în familie pe linie masculină si beneficiază de ea în special familia imperială şi apropiaţii ei. În perioada de expansiune a Chinei, prin anexarea de noi teritorii, apar boli noi şi epidemii care necesitau atenţia medicilor şi descoperirea de tratamente noi pentru acestea.
A doua schimbare conceptuală în medicina chineză s-a petrecut în era tehnologizării din secolul al XIX-lea. Acestă perioadă a fost dominată de teoria bolilor produse de frig, îmbolnăvirea având drept cauză un qi patogenic legat de factori sezonieri. Tratamentul era prescris dupa un repertoriu farmaceutic standardizat.
A treia schimbare conceptuală în medicina chineză a avut loc între secolele al XIII-lea şi al XIX-lea când se pune accent pe identităţi conduse de elită, acordându-se mare atenţie factorilor de mediu şi în special celor geografici.
A patra schimbare conceptuală o reprezintă perioada începând cu secolul XIX lea până în prezent, când se integrează cu biomedicina şi tehnicile ştiinţelor moderne, statul implicându- se activ în aceasta.
Citra Anton Valeriu
][ 
