Tianjin...Parcă am auzit de acest oraș al Chinei, însă spre marea noastră rușine, nu știam decât că există pe hartă. Astăzi însă, în fața noastră s-a deschis o lume nouă, pentru că astăzi draga noastră Li Xin, ghidul perfect și gazda mereu surâzătoare, ne-a însoțit într-o altă frumoasă aventură...

....120...168...192...210....237....252...271....Doamneeee! Ce viteză! Cred că s-a defectat ecranul de deasupra ușii vagonului nostru, pentru că nu-mi vine a crede că viteza trenului în care ne aflăm chiar se apropie de 300 km pe oră!!! ...trenul merge atât de lin, încât cafeaua lui Marian nici măcar nu clipește în paharul așezat pe pervazul ferestrei! Privesc peisajele care se succed în viteză pe geam și continui să mă minunez. Undeva, în stânga mea, Victor face fotografii de zor, iar Ana studiază revista din buzunarul scaunului ; de fapt, se uită la poze, că de-nțeles....nu știu ce-nțelege din scrierea asta încâlcită! În 30 de minute, cei 120 de km care ne despart de Tianjin, orașul în care ne vom petrece cea de-a șasea zi a prezenței noastre în China, se spulberă. Urmează să ne întâlnim cu Yang Peng, un tânăr om de afaceri care a absolvit facultatea în România,iar acum a dezvoltat o afacere pe bază de vinuri, marea parte fiind importate din România. De fapt, iată-l! Yang Peng ne așteaptă pe peronul trenului, întâlnirea este cordială, Marian filmează, Victor fotografiază! Două mașini luxoase ne duc la sediul firmei RCAS, patronată de tânărul Yang. O sală spațioasă, plină de vinuri de toate felurile cu etichete românești, reprezintă micul univers în care-și derulează afacerea gazda noastră. Afacerea merge bine, prosperă de la un an la altul. Îi promit să-l pun în legătură cu niște directori de companii viticole cu care am colaborat, la rându-mi, la emisiunile mele. Cine știe? Poate contribui și eu la succesul vinurilor românești pe piața din China!!.. După o copioasă sesiune de fotografii, îl provoc la un interviu. Vorbim despre România, despre frumoasa perioadă a studenției lui la Cluj, despre afacerea al cărei cap este, despre tradiția de familie - parinții săi având de asemenra afaceri în România. Deși s-a codit , la început, spunând că nu mai știe să vorbească atât de bine românește, Yang Peng s-a descurcat admirabil! Am sărbătorit reușita interviului în clădirea învecinată - o ceainărie de lux, unde o domnișoară frumoasă și pricepută ne-a inițiat în tainele ceremoniei ceaiului, despre care citisem destule, dar pe care n-o văzuserăm niciodată cu ochii noștri! Am privit-o și cu ei, și cu cei ai aparatelor de fotografiat și filmat, după care am savurat noi înșine ceaiul aromat, servit de gazde. Am vrut să cumpărăm la plecare câteva cutii de ceai, însă am constatat că salariile din TVR nu ne permit să bem ceaiuri atât de rafinate, așa că...am înghițit în sec și ne-am continuat programul gândit de Li Xin.

Următorul său punct a fost strada tradițională chinezească din Tianjin - o frumusețe de alee pietonală comercială, care a reușit să păstreze - deși au trecut 600 de ani de la construirea ei - aerul Chinei de odinioară. Dacă m-aș fi uitat numai în prăvăliile cu mărfuri tradiționale de pe margini, și nu aș fi văzut și cumpărătorii moderni care se preumblau pe stradă, mai că aș fi jurat că mă aflu într-un Tunel al Timpului, care m-a adus în China secolului al XIV-lea ! Am admirat, cot la cot cu colegii mei, frumoasele tablouri realizate din fragmente de piele frumos vopsite și migălos aplicate pe hârtia albă, dar și picturile viu colorate, realizate manual, pe care chinezii le atârnă prin locuințele lor, cu ocazia Anului Nou. În rest, suvenirurile tradiționale, prezente și la Beijing, și din care ne-am "înfruptat" și noi, așa, pe fugă, zoriți mereu de Li Xin, ca să nu întâriem la masă! Eu mi-am ales două eșarfe frumoase, de mătase ( una pentru mine, cealaltă pentru mama mea), iar Ana a cumpărat câteva brățări tradiționale, viu colorate, cred că pentru prietenele ei, deși, dacă mă uit cu cât drag se uita la ele, nu cred că se va îndura să le dea cuiva!..

Pentru că timpul petrecut pe strada comercială l-a depășit pe cel planificat, am pornit-o în grabă spre restaurantul unde Yang Peng ne-a invitat la un prânz tradițional. O bunatate de creveți, porc caramelizat cu ananas, urechi de lemn, rădăcini de lotus,supă acrișoară și picantă, supă de pește, apoi un fel de colțunași cu carne, plus multe altele, - toate au încăput pe masa rotitoare, iar ulterior în stomacurile noastre, dornice de senzații necunoscute!

Ultima oprire a călătoriei noastre la Tianjin a fost în Zona comercială liberă. Un teritoriu uriaș, amenajat după toate regulile rafinate ale Occidentului, a apărut pe harta împrejurimilor Tianjinului anul trecut. Ni s-a explicat că aici vin, pe mare, mărfuri industriale din întreaga lume, chinezii având posibilitatea să cumpere chiar aici , tot ce-și doresc, din orice țară a lumii, fără să plătească taxe vamale, deci la un preț uneori și cu 50 la sută mai mic decât în magazine! Ce păcat că cele 23 de kilograme permise ale bagajului nostru erau aproape "epuizate" ,altfel am fi tras și noi un shopping pe cinste! Am și observat-o pe Ana, cum îi făcea cu ochiul o rochiță de la Prada, care întrecea cam de 10 ori banii pe care îi dăduse mama ei, pentru cumpărăturile din China! Am înghițit din nou în sec și...am pornit să vizităm pavilioanele uriașe, cu o arhitectură modernă și în același timp, de o eleganță fantastică, în care organizatorii au expus, pe categorii : produse alimentare, produse de uz gospodăresc, produse de îmbrăcăminte, produse pentru mamă și copil etc. Nu era foarte multă lume în pavilioane, dar mi s-a spus că situația se schimbă radicat în weekend, când Zona comercială liberă este plină ochi! Și normal! Cui nu-i place să mănânce brânzeturi franțuzesti, să bea vin românesc, să savureze cafea italienească, să se îmbrace de la Dolce e Gabanna și să-și spele dușumelele cu detergenți fini din Germania?!? Estimez că, în foarte scurt timp, Zona va fi inclusă în circuitul turistic și nu vei mai avea loc să arunci un ac, de câtă lume va veni să facă shopping la Tianjin!

Drumul la întoarcere ne-a prilejuit repetarea bucuriei de a călători cu trenul de mare viteză. Fiind deja a doua oară, am putut să ne concentrăm asupra detaliilor : cât de frumoase sunt "stewardesele" ( așa s-or fi numind, oare?), cu ce-și omoară timpul ceilalți pasageri, ce bunătăți se vând la bufetul din capatul vagonului etc.

În gară, mașina de la RCI ne aștepta cuminte, într-o parcare care ne-a uluit, la fel ca și gara de altfel, prin dimensiunile ei impresionante și printr-un șir luuuuung de tot de taxiuri, cum n-am mai văzut niciodată! La București, la Gara de Nord ( cea mai mare de la noi) te umpli mereu de nervi, căutând un taxi! 😊