Se povesteşte din bătrâni că, într-o zi, Tartorul şi-a trimis dracii în lumea largă, spre a-i prinde pe linguşitori. înainte s sloboadă din iad, Ie-a zis:

- Linguşirile au darul să-i ameţească pe oameni şi să-i ispitească la fapte rele. Pe toţi linguşitorii să mi-i aduceţi de grabă.

Nu a trecut multă vreme şi, unul dintre trimişi s-a şi întors cu un linguşitor. Mirat, Tartorul l-a întrebat:

- Cum, aşa de iute? Nu cumva ai pus gheara pe vreun om cinstit?

- Nu am greşit, întunecimea ta, din ăştia găseşti câtă frunză şi iarbă. Abia am ieşit pe poartă că m-am şi întâlnit cu unul.

- Fie, a încuviinţat Tartorul, am să-l judec pe dată şi dacă într-adevăr e unul din cei căutaţi, voi porunci să fie zvârlit în cazanul cu smoală încinsă.

Dar nici n-apucă să sfârşească bine vorba că a tras un „vânt" de s-a zgâlţâit şi poarta iadului. Linguşitorul s-a prăvălit în genunchi şi a grăit astfel:

-Vântul tras de Măria ta, e o minunăţie! După sunet pare un cântec pe corzi de liră, iar când îl adulmeci, nici orhideea nu-l întrece.

Vorbele au mers drept la inima Tartorului, care Ie-a socotit pline de bună cuviinţă, iar linguşitorul s-a văzut desferecat din lanţuri şi ospătat, în timp ce trimisul iadului a fost aspru pedepsit. Un alt diavol a fost ales să-l însoţească pe linguşitor până la sala de ospeţie.

Scârbos mai arăta dracul acela cu cap de bivol. Linguşitorul i-a tâlcluit şi lui, pe dată, măgulitoarele vorbe:

- Vai, ce măreaţă înfăţişare aveţi! Coarnele încovoiate seamănă cu ale Craiului Nou, iar ochii vă strălucesc aidoma stelelor de dincolo de mare! Aş putea chiar să jur că, după cum arătaţi, o să ajungeţi negreşit Talpa Iadului!

Ascultându-i sforăitoarele laude, diavolul s-a înviorat şi, trăgându-l de braţ pe linguşitor, i-a zis:

- Mai e timp până la ospăţul cel mare. Aşa că hai, rogu-te, şi te abate un pic la mine, să te cinstesc cu niscaiva bunătăţi drept răsplată pentru frumoasele cuvinte care mi-au mers drept la inimă.