In perioada Statelor Combatante din antichitatea Chinei, regele Ai Gong din statul Lu avea un slujbaş pe nume Tian Rao. Deşi acesta dădea dovadă de hărnicie şi simţ de răspundere, totuşi suveranul nu l-a băgat în seamă, şi timp de mai mulţi ani, nu i-a dat un post mai important.

Într-o zi, Tian Rao, ceru o audienţă la Ai Gong, şi-i spuse:

"Stăpîne, am venit în mod special să-mi iau rămas bun de la măria ta."

"Unde ai de gînd să te duci?" îl întrebă regele pe Tian Rao.

"Am să mă duc foarte departe."

Nedumerit, regele mai întrebă:

"Ce vrei să spui prin aceasta?"

Tian Rao îi răspunse:

"Aţi văzut desigur un cocoş, măria ta."

Regele Ai Gong de Lu dădu din cap a "da".

Tian Rao continuă:

"Cocoşul, această pasăre ne pare obişnuită, de aceea nu-i acordăm o atenţie mai deosebită. De fapt, cocoşul are foarte multe calităţi. Are o înfăţişare falnic㠖 cu creasta-i roşie, umblă totdeauna ţanţos, cu capul sus, nu se teme de nici o ameninţare fiind un adevărat viteaz. Dar, cocoşul are şi o eleganţă cavalerească şi afecţiune părintească. Cînd a găsit ceva bun de mîncare, nu o consumă singur, ci o împarte cu găina şi cu puii. Pe deasupra, deşi nimeni nu i-a dat nici o sarcină, el se trezeşte zilnic devreme, şi din propria iniţiativă, anunţă prin cîntecu-i răsunător, crăpatul zorilor. Datorită cocoşului, mulţi oameni nu au întîrziat în treburile lor."

"Dar ce vrei să explici prin aceasta?" mai întrebă regele.

Tian Rao continuă:

"Deşi cocoşul are atîtea calităţi şi merite, totuşi, omul îl trece cu vederea, mai mult, îl taie şi-l mănâncă după bunul lui plac. Din ce cauză? Cocoşul trăieşte în preajma omului, fiind o pasăre prea obişnuită. In schimb, cu totul alta e soarta cocorului. Omul îl respectă şi-l cîntă în poezie. Îl lasă să vîneze, cum vrea el, peşti şi raci din bălţi, şi să distrugă semănături de pe ogoare, de parcă toate aceste privilegii îi revin de la sine înţeles. De ce oare? Motivul e cît se poate de simplu: cocorul este o pasăre rară, şi vine de departe."