Capitolul XIX
Înţelegerea profundă a vieţii
12
Meşteşugarul Chui putea trage un cerc chiar mai bine decât cei care foloseau în acest scop compasul, întrucât degetele-i se mişcau în perfectă concordanţă, cu atâta îndemânare, încât nu trebuia să- şi concentreze atenţia asupra a ceea ce făcea. Era preocupat doar de un singur lucru. Dă-ţi uitării picioarele, căci încălţările-ţi şed frumos; uită-ţi mijlocul, căci mândru cingătoarea-ţi şede; dă uitării dreptatea şi nedreptatea, şi-apoi îţi vei simţi sufletul în tihnă. Nu- ţi schimba inima şi nici nu-i urma pe alţii, şi atunci te vei afla în tihnă. A fi totdeauna tihnit în fire şi nimic să nu-ţi tulbure liniştea vieţii, asta se cheamă a da uitării tihna tihnei.
13
Un bărbat, pe nume Sun Xiu, ajuns în pragul porţii casei dascălului Bian Qing îi spuse cu uimire:
— În satul în care trăiesc, n-am auzit pe nimeni spunând despre mine că aş fi lipsit de virtute; apăsat sub greutatea vieţii, n-am auzit niciun sătean grăind despre mine că nu am dat dovadă de vitejie şi cu toate acestea n-am dat de an de recoltă rodnică pe ogorul meu şi, slujindu-l pe domnitor, n-am avut parte de vremuri fericite şi binecuvântate. Am ajuns părăsit de vecini şi expulzat de dregătorii locali. Oare ce păcătoşenie i-am adus Cerului? Cum de- am ajuns în acest hal?
Dascălul Bian zise:
— Ai auzit cum se poartă un om desăvârşit? Omul desăvârşit îşi uită ficatul şi fierea, îşi neglijează ochii şi urechile şi colindă în ignoranţă şi fără ţintă dincolo de această lume de praf şi murdărie; nestânjenit şi lipsit de griji, rătăceşte în imperiul nonacţiunii. Asta se cheamă a săvârşi fapte fără a te lăuda cu ele, a cârmui fără a stăpâni. Or tu te împodobeşti cu flori, cu o aparenţă de profundă înţelepciune, ca să-i uimeşti pe nerozi, îţi cultivi spiritul ca să scoţi la iveală prihanele altora şi te arăţi la lumină precum ai umbla pe drum ţinând în mâini soarele şi luna. Păi, eşti destul de norocit că poţi să-ţi păstrezi intactă forma fizică, să ai toate cele nouă orificii şi, ajuns la vârsta mijlocie, nu ţi-ai pierdut auzul şi văzul, şi nici nu eşti şchiop de un picior, ci poţi vieţui printre oamenii normali, cum astfel de mai ai răgaz să te plângi de Cer! Mai bine pleacă de aici!
Sun Xiu plecă. Bianzi intră în casă, stătu un timp aşezat şi apoi ridicându-şi privirea către tării, slobozi un suspin. Discipolii săi îl întrebară:
— De ce suspini? Bianzi zise:
— Când a fost aici Sun Xiu, i-am spus despre virtutea omului desăvârşit. Mă tem că l-am îngrozit şi chiar afundat în zăpăceală.
Discipolii ziseră:
— Sigur nu este aşa. Dacă vorbele lui Sun Xiu au fost drepte şi cuvintele tale nu au dreptate, nedreptatea nu va putea zăpăci dreptatea. Dacă vorbele lui Sun Xiu au fost greşite şi cuvintele tale sunt înţelepte, atunci de ce a venit el cuprins de zăpăceală şi de ce i-ai făcut reproşuri?
Bian zise:
— N-aţi desluşit ce-am vrut să spun. Pe vremuri, la marginile cetăţii de scaun a statului Lu, a coborât din văzduh o pasăre uriaşă. Încântat peste măsură de această întâmplare, domnitorul statului Lu i-a întins păsării un ospăţ somptuos în templul ancestral. Ca s-o desfete, a poruncit să se cânte în cinstea ei oda Jiushao. Însă pasărea prinse a fi chinuită de îngrijorări şi ameţită de atâtea onoruri şi bunătăţi, nu îndrăzni să se atingă de nicio fărâmă din delicatese sau să tragă nici măcar o duşcă din vinul ales. Acest mod de ospătare se cheamă a trata pasărea conform dorinţei omului şi nu celei a păsării de a fi hrănită. Dacă ai hrăni pasărea cum ar dori ea să fie hrănită, acesteia se cuvine mai degrabă să-i dai drumul, să se aşeze în adâncul unei păduri, să plutească peste fluvii şi lacuri, să mănânce ţipari şi să trăiască în câmpii întinse. Or Sun Xiu e atât de ignorant şi prost informat încât a-i vorbi despre virtutea omului desăvârşit e acelaşi lucru cu a pune un şoarece să se preumble într-o trăsură şi a desfăta o prepeliţă cu aprinsul glas de clopot şi tobă. Cum să nu fie el atunci îngrozit?
Traducere: Xu Wende
În colaborare cu Sanda Man
][ 
