Capitolul IX

Copitele cailor

1

Caii au copite care pot călca libere pe brumă şi zăpadă şi păr care poate rezista vântului şi frigului. Caii se hrănesc cu iarbă şi beau apă şi îşi saltă picioarele ca să ţopăie. Asta-i adevărata fire a cailor. Deşi ai terase înalte şi săli impunătoare, ele nu-s de niciun folos pentru cai. În vremea lui Bo Le, care a spus: „Eu sunt priceput la mânarea cailor", caii erau arşi cu fierul roşu, aveau păr potrivit şi copite potcovite, erau înhămaţi, priponiţi şi ţinuţi în grajduri de cai. Prin urmare, se pierdeau doar doi-trei cai din zece. Când oamenii au ajuns să lase caii înfometaţi şi însetaţi, să-i mâne în cursă şi la galop, să-i dreseze şi să-i antreneze, erau căzniţi cu zăbale şi hăţuri în partea de dinainte şi ameninţaţi cu bice şi cravaşe în partea din spate. Prin urmare, au pierit mai mult de jumătate din caii puşi la cazne!

Olarul a zis: „Eu sunt iscusit la modelarea argilei. Modelez un vas rotund din compas şi un vas pătrat cu un echer." Lemnarul a spus: „Eu sunt iscusit la meşterirea obiectelor de lemn. Creez ceva rotund cu ajutorul unui cârlig şi trasez o linie dreaptă cu o sfoară." Nu natura argilei şi a lemnului determină folosirea uneltelor sus- menţionate? Cu toate acestea, generaţii după generaţii, lauda a rămas aceeaşi: „Bo Le este priceput la diriguirea cailor. Olarul şi lemnarul sunt iscusiţi la modelarea argilei şi la meşterirea obiectelor din lemn." Şi aşa şi stăpânitorii şi-au tot susţinut părerea greşită privind treburile cârmuirii Lumii subcereşti.

2

După părerea mea, cei pricepuţi la cârmuirea Lumii subcereşti nu susţin această concepţie. Acei oameni care au instincte eterne, ţes ca să aibă straie şi ară pământul ca să aibă ce mânca. Asta-i firea ce o au în comun cu toţii. Ei gândesc şi se poartă în acelaşi chip şi aceasta înseamnă a face totul fireşte şi după propria-ţi voie. De aceea, în vremea de suverană virtute, oamenii se preumblau în toată voia şi nu priveau de jur împrejurul lor. În acele vremuri, nu erau cărărui şi poteci pierdute în munţi, nu se vedeau luntri şi punţi pe ape; toate lucrurile creşteau viguros pe pământ şi sălaşele lor erau legate unele de altele; păsările şi animalele vieţuiau în stoluri şi turme; iarba şi arborii creşteau din abundenţă. În aceste împrejurări, păsările şi animalele puteau fi ţinute priponite şi duse la perindare. Te puteai chiar căţăra în copaci să priveşti pe furiş în cuiburile de păsări şi coţofene fără să le tulburi prea mult.

Pe vremea de supremă virtute, oamenii vieţuiau alături cu păsări şi animale, coexistau cu toate lucrurile. Cum de cunoşteau ei deosebirea dintre oamenii superiori şi cei inferiori? Toţi fiind fără cunoştinţe nu îşi puteau pierde virtutea; toţi fiind fără dorinţe, hălăduiau în simplitate firească precum e un buştean necioplit, păstrându-şi astfel intactă firea lor din născare.

3

Până când în lume s-au ivit înţelepţi, oamenii începuseră să promoveze în silă mărinimia şi dreptatea şi să trâmbiţeze din răsputeri dreptatea, aşa încât lumea a prins a bănui. Ei se lăsau desfătaţi de muzică şi priveau meticulozitatea drept rituri. Astfel, lumea a început să se împartă. Dacă buşteanul natural nu este cioplit, cum pot fi meşterite din el pocale? Dacă o piatră de jad nu se sparge, cum pot fi meşterite din ea brelocuri? Dacă Dao-ul şi virtutea n-ar fi lăsate în părăsire, cum ar mai avea nevoie oamenii de mărinimie şi dreptate! Dacă firea înnăscută a oamenilor nu-i lepădată, de ce ar mai apela oamenii la rituri şi muzică? Dacă cele cinci culori de bază nu-s încurcate, cum ar mai avea nevoie oamenii de desene colorate! Dacă cele cinci sunete de bază nu-s încurcate, cum ar mai avea nevoie oamenii de cele şase armonii! Cioplirea buşteanului pentru meşteritul vaselor este păcatul meşteşugarului; a prăpădi Dao-ul şi virtutea de dragul mărinimiei şi dreptăţii este vina înţeleptului!

4

Caii, trăind pe uscat, se hrănesc cu iarbă şi beau apă; încântaţi, îşi încrucişează gâturile, frecându-se unul de altul; enervaţi, întorc spatele, dând cu copita unul în celălalt. Asta-i tot ce pot pricepe caii. Dar când caii sunt înhămaţi şi împodobiţi cu ornamente de forma lunii pe frunte, ştiu cum să scuipe în fel şi chip zăbalele, să-şi curbeze gâturile ca să scape de hamuri, să-şi rupă cu furie pieptarul, să-şi roadă pe furiş căpăstrele. Că ştiu caii să se poarte ca tâlharii, asta-i vina lui Bo Le.

Pe timpul împăratului Hexu, norodul hălăduia în tihnă fără să ştie ce să facă şi încotro s-o apuce. Se veseleau de bucatele puse în gurile lor şi rătăceau cu pântecele pline. Asta-i tot ce putea face norodul. Îndată ce au venit pe lume înţelepţii, aceştia au orânduit rituri şi au izvodit melodii ca să îndrepte lumea. Ei au promovat mărinimia şi dreptatea ca să aline uşor inimile norodului, care s-a apucat să alerge fără contenire după cunoştinţe şi să se întreacă între ei la dobândirea câştigurilor. Asta-i tot vina înţelepţilor!

                                                                                               Traducere: Xu Wende

                                                                                         În colaborare cu Sanda Man