Cu peste 4.000 ani în urmă, locuitorii din provincia Sichuan au început să consume ceai. În perioada dinastiei Xihan, ceaiul, fiind un produs specific provinciei Sichuan, a fost dus ca şi tribut până la capitala ţării. În perioada Celor Trei Regate (anii 220-280 e.n.) s-au înregistrat primele consemnări despre metodele de producere a ceaiului în formă de plăcintă. În perioada dinastiei Tang, consumul de ceai a devenit un lucru agreat de literaţi, care nu s-au zgârcit deloc în versurile lor să aducă elogii acestei plante. Cartea Ceaiului, realizată de Lu Yu în anul 780, marchează afirmarea culturii ceaiului. Cartea cuprinde cercetări asupra artei consumului de ceai şi teorii confucianiste, taoiste şi budiste integrate în cultura ceaiului. Acest fenomen are legături strânse cu introducerea budismului în China. Atunci, se cultivau plantaţii de ceai în jurul templelor, se stabileau ritualuri legate de ceai şi se găseau săli de prezentare a artei ceaiului.
În perioada dinastiei Song de după Tang, cultura ceaiului s-a bucurat de o dezvoltare şi mai rapidă. Unii oameni educaţi şi credincioşi budişti aveau propriile asociaţii prin care făceau ritualuri legate de ceai. Împăratul Taizu era un mare iubitor de ceaiuri, înfiinţând o instituţie specializată în ceai şi clasificând ceaiurile rezervate familiei imperiale. Ceaiurile au fost dăruite demnitarilor, membrilor familiilor imperiale şi chiar diplomaţilor străini. Oamenii de rând au urmat exemplul împăratului, oferind ceaiuri atunci când primeau oaspeţi, când se mutau şi când organizau nunţi.
În perioada ultimelor dinastii feudale, consumul de ceai era, deja, un obicei destul de popularizat, însă metodele de infuzare erau diferite faţă de cele ale dinastiilor precedente, exportul ceaiurilor fiind un sector important.
][ 
