Nu se ştie de când prima poezie pe care o învaţă şi o recită un copil nu mai este „Cântul păsărilor pe-a Râului verde insuliţă de-apă sună" din „Cartea poemelor", ci poezia lui Li Bai - „În fața patului văd lumina lunii clare, pe pământ licărind ca bruma". Fenomenul reprezintă dorul chinezilor contemporani de-o epocă strălucitoare şi de un poet excelent.

Li Bai a trăit în perioada de mare prosperitate a dinastiei Tang (618 - 907). Poeziile lui sună eroic şi deschis, pe care şi Du Fu, dar şi alţi mari poeţi din acea vreme, le aprecia ca şi incomparabile. Deşi era ambiţios, Li Bai n-a putut participa la examenele imperiale, plecând în călătorii şi ratând o carieră strălucitoare. Poeziile lui au fost transmise din gură în gură, din generație în generație, în timp ce viaţa lui reală a fost uitată de lume.

Acest contrast a atras un mare interes din parte scriitorului Zhang Dachun. El a început să mediteze la acest aspect, încercând să afle tainele vieţii poetului. În lucrarea sa „Li Bai din dinastia Tang", neamul lui Li Bai este condamnat şi exilat. Înainte să moară, bunicul lui Li Bai i-a cerut fiului său să se întoarcă în locul natal.

Scriitorul Zhang Dachun este de părere că tatăl lui Li Bai a reuşit să-i cumpere pe oficialii locali ca să obţină un fel de „viză" pentru întreaga familie, pentru ca aceasta să poată părăsi locul de exil. El nu a ales oraşe mari, precum Chnag'an sau Luoyang drept locaţii unde să se mute, ci provincia Sichuan. Aceasta a fost o opţiune deșteaptă pentru un negustor înțelept. Potrivit lui Zhang Dachun, pentru familiile de negustori cu o istorioară umbrită și cu formalități incomplete de deplasare, era mai bine să stea într-o localitate cu activități administrative și de inspecție mai slabe, dar bine populată şi cu activităţi comericale destule. Pentru acea vreme, Sichuan era tocmai o asemenea localitate.