Interviul acordat de cântăreţul român Mugur Petru Ciubăncan

Săptămâna trecută, am difuzat prima parte a interviului cu Mugur Petru Ciubăncan, în care a vorbit despre concursul pentru străinii care cântă în limba chineză, concurs care i-a schimbat cu totul viaţa. Astăzi difuzăm a doua parte a acestui interviu, în care Weihua ne dezvăluie amănunte despre primele zile ale carierei sale muzicale în China, cum a reușit să înveţe limba chineză și ce ajutor i-au acordat artiștii chinezi și prietenii săi. Totodată, Weihua ne va împărtăși impresiile sale despre dezvoltarea pieţei culturale și artistice chinezești. Trebuie să vă spunem că datorită nivelului ridicat de însușire a limbii chineze, Weihua a vorbit uneori chinezește. Era atât de emoţionat, încât colegele noastre, Chu Qunli și Zhang Xue, nu s-au îndurat să-l întrerupă. De aceea, am adăugat traducerea vorbelor în limba chineză.

Chu Qunli: Mama a fost de acord ca dvs. să veniţi în China?

Weihua: Sigur că da. Mama e ca orice mamă şi şi-ar dori ca şi copilul ei să fie mai aproape de ea. Dar mama a fost întoteauna foarte înţelegătoare şi mi-a spus să-mi urmez drumul pe care îl vreau şi să am grijă să fiu sănătos, să nu mă îmbolnăvesc şi să ţin această legătură cu prietenii oriunde aş fi, şi în China şi în România, pentru că este uşor să-ţi faci prieteni în fiecare zi, dar ca să ai prieteni şi să-i păstrezi o viaţă, este foarte greu.

Chu Qunli: Atunci v-aţi întors în China ca să participaţi la multe spectacole. Dar, în primii ani, pentru orice străin, e foarte greu să se adapteze. Cum aţi reuşit să vă adaptaţi la viaţa din Beijing?

Weihua: Am fost foarte încântat când am luat marele premiu şi am zis că dacă am luat marele premiu. După aceea, am ajuns în România. Am fost extraordinar de îndrăgostit de China şi am zis că vin înapoi, că eu deja le ştiu pe toate în China, că vreau acolo, în China, că e frumos. Când am ajuns aici, nu mai ştiam nimic. Nu mai ştiam nimic. Nici beţele nu le foloseam bine, nici ce să mămânc ca lumea nu ştiam, nici unde să mă duc cu prietenii. Bineînţeles, când am ajuns aici, ei de asemenea m-au întâmpinat şi am fost, cred că, ca un copil mic, dar ascultător, pot să spun, pentru că întoteauna am învăţat şi am fost curios. Le-am învăţat şi pe cele mai bune şi cele care sunt rele, pentru că nici în China nu putem să ne spunem, ca şi în România, că totul este bine, pentru că există lucruri care sunt bune de învăţat şi lucruri care nu sunt bune de învăţat, pentru că aşa este în toată lumea, nu numai în China şi în România. Dar, am rămas foarte impresionat de felul cum lucrează prietenii mei din China şi de această relaţie strânsă, dar mai ales, întoteauna, când le-am spus că sunt român, despre România, întoteauna prietenii mei chinezi, mulţi dintre ei care au vârstă mai mare, erau foarte entuziasmaţi şi spuneau: "Ah, păi noi ştim despre filmele din România". Ei ştiu foarte multe în comparaţie cu ce se ştie de China în România, în rândul oamenilor de rând. Chinezii, în general, cred că ştiu chiar mult mai multe lucruri despre România, despre filme, mă rog, despre anumite lucruri care au fost între România şi China.

Chu Qunli: Cum aţi reuşit să învăţaţi limba chineză? Aţi învăţat cu un profesor?

Weihua: Pentru mine, a fost, la început, pot să spun că şi o greşeală că nu m-am dus să studiez la universitate limba chineză. Dar asta, stau şi mă gândesc că unele lucruri sunt bune, alte lucruri au un avantaj şi dezavantaj, pentru că eu am avut foarte multe spectacole. Eu n-am venit în China ca să studiez limba chineză, eu am venit atunci în China ca să performez, ca să cânt. Eu am cântat şi am cântat, am participat la toate spectacolele astea, într-una, într-una, şi n-am avut nici timp de şcoală şi eram foarte conştient că trebuie să mă duc la o şcoală să învăţ limba chineză, să învăţ caracterele limbii chineze. M-am trezit la un moment dat că într-un an, un an şi jumătate, vorbeam foarte bine limba chineză. Păi zic ce să mă mai duc la şcoală acuma când am învăţat limba chineză atât de bine. Unele expresii, dacă te duci la universitate, nu le înveţi. După aceea, în taxi, în maşină sau oriunde, iar am prins un secret că unde se scrie în limba chineză, de exemplu, noi acum suntem la Dongzhimen, jos, mai scrie şi în Hanyupinyin care este a, b, c, d. Sunt patru accente: dōng, dóng, dǒng, dòng, zhī, zhí, zhǐ, zhì, mēn, mén, měn, mèn. Ai terminat partea cu Pinyin, care este foarte uşoară. Am învăţat să vorbesc. Dar am dat de greu când am ajuns la caligrafie şi eu le spuneam de multe ori când mă uitam la desene animate. Foarte greu, dar deja am învăţat şi aveam prieteni care erau alături de mine, şi chiar am copii care sunt alături de mine şi cu care nu mi-e ruşine să spun. Eu am profesori care probabil au zece ani, am profesori care au 15 ani, 20 ani, 30 ani, şi până la 90 ani. Eu învăţ de la oricine, de la oricare şi acumulez tot, tot, tot ce este informaţie sau tot ce ştiu. Dar pentru mine, cel mai important, am spus, este relaţia cu oameni. Aş vrea să-l menţionez pe fostul ambasador Viorel Isticioaia care a făcut atât de multe şi de la care noi toţi am învăţat atât de multe şi îmi pare rău că n-a rămas mai mult.

Eu am fost foarte ataşat de prietenii mei din China. Am fost foarte ataşat de tot ce am văzut în jur. Totul era nou. Totul vroiam să învăţ. Dacă am învăţat cuvântul, am folosit acest cuvânt tot timpul. Dar prietenii mei chinezi sau oameni de pe stradă întotdeauna chiar mă ducea de mână într-un loc pe care nu ştiam. Îmi spunea: "Să nu faci aşa. Să nu faci aşa. Uite aşa trebuie să faci".

Chu Qunli: Ce rol au jucat artişti chinezi în cariera dvs. artistică la Beijing?

Weihua: Pentru mine, doamna Wang Kun a fost un impuls foarte mare. Dânsa a fost chiar în juriul la acel concurs. După ce am terminat de cântat piesa, când mi s-a înmânat marele premiu, chiar doamna Wang Kun mi l-a înmânat şi în acel moment am primit de la dânsa şi cartea de vizită. Mi-a spus câteva vorbe. Mi-a zis: "Foarte bine. Mi-a plăcut. Se mai poate lucra. Poate să fie şi mai bine. Dacă vrei, ai cartea mea de vizită şi mă poţi suna oricând, în orice moment". Dar, în momentul în care am fost foarte ocupat cu emisiunile, la un moment dat, la televizor, am recântat această piesă live, şi mai erau mici greşeli undeva, de gust muzical, al acestei piese tradiţionale. Atunci doamna Wang Kun m-a sunat şi mi-a spus: "Te-am văzut. Ai cântat. Acolo, acolo, acolo ... Trebuie aşa, aşa, aşa ...". I-am spus doamnei profesoare Wang Kun că eram pe stradă. Profesoara a zis: "Nu-i nimic. Cânţi la telefon". Dar această piesă e înaltă şi am cântat pe stradă. Probabil că lumea se uita la mine. "Săracul", ziceau, "Ăsta zice că nu mai vrea să trăiască. Ce-i cu el? În limba chineză păstrat la telefon, cu cine vorbeşte? Cu telefon la ureche şi cântă "Buneng Zheyang Huo".

Chu Qunli: Foarte interesant.

Weihua: Da. Foarte interesant şi este un eveniment din viaţa mea. M-am întâlnit cu foarte mulţi artişti şi iar m-a lovit o piesă foarte grea cu prietenul meu, profesorul Tu Honggang. Piesa se numește Zhongguo Gongfu. (Wei hua cântă). Foarte grea piesa. Dar i-am zis, "Măi", zic, "Piesa e foarte grea. Pentru mine e foarte grea să învăţ. Avem spectacolul ăsta pentru Jocurile Olimpice. Când vii? Când vii?" "Ei, lasă că vin, lasă că vin. Vin. Ajung în zece minute". Eu acolo l-am aşteptat pe Tu Honggang de vreo o oră. "Păi", zic, iar l-am sunat, "Unde eşti?" "Păi, lasă-"ă", el zice, "Ajung acum". "Păi, dar zici de o oră că ajungi, dar n-ai mai ajuns". "Hai că ajung. Hai că ajung. Ajung". Mai erau până ce să intrăm noi în spectacolul o jumate de oră. A ajuns şi el. Zic: „Unde eşti?" "Păi", zice "Sunt aici, la restaurantul ăla micuţ. M-am ascuns aici. N-ai văzut", zice: "Sunt numai fani. Era plin de fani atuncea. Erau toţi studenţii". Atunci spectacolul era la Beida (Universitatea Peking). Îmi pun soia acolo şi oţet pentru colţunaşi chinezeşti şi el vorbeşte la un telefon. Nu ştiu cu cine a vorbit la un telefon şi a pus aşa cotul pe masă şi când a pus cotul pe masă, eu am avut pantaloni albi. Apoi soia și oţetul s-au turnat pe pantalonul meu alb. Tu Honggang și agenţii săi au vârsat imediat apa călduţă pe pantalon și a început să șteargă pete cu şerveţelul de hârtie. Ei au reuşit şi undeva cum la intrare, în spatele scenei, am avut foarte mare noroc pentru că erau acele ventilatoare imense pentru emisiune.

Chu Qunli: S-a uscat imediat.

Weihua: Când am urmărit împreună cu Tu Honggang la televizor spectacolul înregistrat, i-am zis: "Cum nu se văd nimic petele?"

- Weihua este fericit pentru că este înconjurat de mulţi prieteni, care îl ajută și sprijină.

- Dezvoltarea culturală și artistică a Chinei îi oferă destule oportunităţi? Există dificultăţi?

- Haideţi să ascultăm ce spune Weihua.

Chu Qunli: Mediul cultural din Beijing a cunoscut schimbări în ultimii peste zece ani. Piaţa cultural-artistică a devenit tot mai matură. Cum apreciaţi dezvoltarea acesteia?

Weihua: Acum nu doar că piaţa muzicală şi culturală a devenit mult mai matură. În China, există foarte multe ansambluri care, prin Ministerul Culturii, intră în China şi ajung aici. De asemenea, avem posibilitatea de a colabora şi de a vedea foarte mulţi artişti consacraţi la nivel mondiali, în China. China este o piaţă foarte mare şi bineînţeles că toată lumea este foarte interesată să ajungă în China. În China poţi să vezi, dacă ai timp, să călătorești China dintr-un capăt în altul, poţi să vezi o grămadă de artişti şi o grămadă de spectacole. China este deja la un nivel artistic, pot să spun, mondial. Sunt 56 de etnii care, atât prin costume, cât și prin muzică și voce. Sunt voci pe care le-am auzit în China şi pe care în străinătate nu ai cum să le auzi, vocile din Yunnan, Tibet, Xinjiang. Ei au nişte tehnici extraordinare pe care mulţi artişti din străinătate nu le cunosc şi s-ar putea colabora şi învăţa unii de la alţi. Este un tezaur enorm artistic din China.

Chu Qunli: Pentru artiştii străini, asemenea oportunităţi sunt egale în comparaţie cu artiști chinezi?

Weihua: Sigur că da. Este foarte multă egalitate. Eu cred că, de exemplu, cum am mai spus, în viaţa artistică şi în această relaţie cu artişti, şi ca să ai un statut şi un nivel, trebuie să păstrezi relaţia frumoasă cu oamenii şi să colaborezi cu oameni ca să răzbaţi, pentru că piaţa aceasta este atât de mare, sunt atât de mulţi artişti. Probabil, în Beijing sunt 200.000 de artişti şi cântăreţi care aşteaptă să se ridice şi care probabil că nu se vor ridica niciodată. Este foare greu, este foarte grea această piaţă. Dar, în China, într-adevăr, dacă te-ai impus şi într-adevăr eşti bun, sunt convins că ei te vor ajuta şi că vei răzbate. Dar, trebuie foarte multă muncă alături de prieteni, foarte multe eforturi.

Chu Qunli: Ce farmec cultural v-a atras cel mai mult pe dvs. în oraşul Beijing?

Weihua: Nu doar în România, am participat în mai multe ţări la anumite spectacole și festivaluri şi pot să spun că afară de Tibet şi Xinjiang, în fiecare judeţ din China am fost. Nu doar într-un singur oraş, am fost în mai multe oraşe. Dar, pe mine ce m-a impresionat foarte mult şi aş recomanda românilor, dragilor mei români de care mi-e dor foarte mult. Aş dori să vină în China şi să intre în orice parc, dimineaţa, şi să vadă atât de mulţi artişti care sunt mai în vârstă sau tineri, care sunt într-adevăr foarte talentaţi, care cântă în parc, care dansează în parc. Într-un parc chinezesc, poţi să cânţi, poţi să dansezi, poţi să practici arte marţiale, poţi să faci orice ce înseamnă sănătos şi ce este bun la sănătate. Acolo sunt foarte mulţi artişti. Dar, în general, în Beijing, viaţa artistică este foarte vastă şi spectacolele sunt foarte multe. Sigur că pentru cine este curios şi cine înţelege, ar putea să participe sau să meargă sa vadă opera chineză. Dar eu aş recomanda, dacă vor să meargă să vadă opera chineză, ca să înţeleagă, ar fi bine să se ducă în locul în care există şi ecrane, care este şi în limba engleză. Înţeleg foarte mult dacă existră în limba engleză titrat pe ecran, pentru că opera chineză este atât de grea, şi uneori sofisticată, încât şi pentru cetăţeni chinezi este foarte greu ca să înţeleagă. Dar, este foarte interesant şi frumos. Eu sunt îndrăgostit de acele costume şi chiar zic că vreau să mă îmbrac în costumul ăla şi să cânt la un moment dat opera chineză, pentru că vocea mea, cred că, este Laosheng.

Săptămâna viitoare, vă invităm să ascultaţi ultima parte a interviului, în care Weihua ne va vorbi despre un film de dragoste, între un băiat român și o fată chineză, film în care Weihua joacă rolul principal. Pe săptămâna viitoare. La revedere!