Dialog realizat cu poetul, ziaristul şi traducătorul Dinu Flămând

Domnule Dinu Flămând, vă spun bună ziua de la Beijing şi vă mulţumesc pentru acceptul de a dialoga în emisiunea Cultura Chinei într-o ceaşcă la Radio China Internaţional. Aş dori să încep dialogul prin a vă întreba cum a fost călătoria dvs. în imperiul spiritului chinezesc?

Nu ştiu dacă a fost chiar în imperiul spiritului chinezesc, dar a fost în China şi poate că în mintea mea chiar încercam să pătrund în spiritualitatea chineză, pentru că duceam cu mine o antologie a poeziei chineze clasice în franceză, bineînţeles, pentru că pentru mine este a doua limbă şi deci citeam în avion intens din această poezie din care am tot citit prin ani şi care mă pasionează foarte mult, care este un mister în acelaşi timp şi pe măsură ce o descopăr, mă apropii de ea, îmi dau seama cât de mult ne vorbeşte şi cât de sofisticată şi rafinată era într-o vreme în care în Europa nu prea exista aşa creaţie literară. Deci dacă e să vorbim puţin de partea spirituală a Chinei, eu mă apropii de ea prin poezia clasică a Chinei, prin Du Fu, Li Taibai ş.a.m.d. În rest cunosc mai puţin literatura chineză decât alţii, dar cred că am timp să merg mai departe şi să aprofundez mai cu seamă perioada clasică, dar va veni vremea să citesc şi mai multă literatură contemporană.

Despre Lisabona, oraş de care vă leagă numeroasele traduceri din opera lui Fernando Pessoa, scriitorul portughez de care sunteţi fascinat, spuneţi că este cel mai tandru oraş european. Cum aţi defini Beijingul şi ce perle ale culturii chineze aţi descoperit în capitala Chinei în puţinul timp petrecut aici?

Evident că sunt diferenţe enorme pentru că sunt diferenţe între cele două tipuri de culturi, cultura europeană care defineşte Lisabona şi cultura asiatică, a Chinei. Am încercat să le găsesc nişte trăsături care ne apropiau pe noi europenii de ei în momentul când ajungeau portughezii în sudul Chinei, ştiţi foarte bine istoria. Bineînţeles că în mintea mea comunicau aceste civilizaţii şi ar fi trebuit să mă duc în sud, în Goa, ca să dau de urmele portughezilor mei. M-aţi lansat de partea cealaltă a Europei. Eu mă duc la Lisabona efectiv pentru că i-am descoperit pe aceşti mari autori ai Lisabonei, ai Portugaliei, vorbesc în primul rând de Fernando Pessoa şi caut urmele lui Fernando Pessoa când mă duc la Lisabona. În China am căutat mai cu seamă urmele unei vechi spiritualităţi şi m-am dus să văd anumite temple care erau în Beijing încercând să mă identific cu Panteonul, cu zeităţile specifice cultelor din Evul mediu şi înainte ale Chinei. Nu e foarte uşor, pentru că trebuie să fii foarte bine iniţiat ca să înţelegi cam cum funcţiona un asemenea templu. Însă, vreau să vă spun că m-am dus de vreo două, trei ori în acele zile şi am încercat să identific modul de funcţionare al acelor temple, zeităţile, şi mai cu seamă prezenţa acestor temple în viaţa cotidiană a Chinei. Ştiu că ele au fost multă vreme închise, nu trebuie să o ascundem, mă bucur că ele reintră în spiritualitatea omului de rând şi am văzut oameni de rând, nu numai turişti, care veneau acolo pentru că aveau nevoie spirituală să se identifice cu spiritul de acolo. Ce mă fascinează cel mai mult este cultul strămoşilor în civilizaţia chineză şi mă bucur că s-a revenit la această coordonată de bază a spiritualităţii şi a vieţii sociale chineze.

Aţi făcut parte din delegaţia României, ţară invitată de onoare, la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing din acest an, din luna august, un eveniment grandios pot spune. Cum vedeţi investiţiile tot mai consistente ale Chinei în traducerea de cărţi în şi din chineză?

Dacă bine înţeleg, ca orice ţară, e interesată şi China să-şi vadă operele traduse în alte limbi şi cred că la acest capitol avem şi noi românii o contribuţie, pentru că am văzut că au apărut din ce în ce mai multe cărţi şi de autori contemporani inclusiv, de autori clasici existau şi mai vechi traduceri. În ceea ce ne priveşte pe noi, noi cred că suntem abia la început, suntem o literatură mai puţin cunoscută, din limba română, din nefericire, traducători buni din limba română abia dacă vedem că a apărut sau apare la orizont o primă generaţie cât de cât mai consistentă. Suntem deci noi mai degrabă defavorizaţi dar nu din vina Chinei, ci pentru că aşa s-a întâmplat, limba română n-a fost cunoscută şi nu este încă bine cunoscută în afara graniţelor ţării deşi este o limbă romanică destul de însemnată aş zice eu. Bineînţeles, ca autor visez şi eu că voi fi cândva editat în China, tirajele acolo la o carte încep la sume fabuloase faţă de cât i se rezervă poeziei, săraca, biata poezie, în zilele noastre în Occident şi inclusiv în România.

Aţi lucrat o perioadă de timp ca diplomat. Aţi fost consilier al Ministrului de Externe, ministru consilier la Ambasada României de la Paris și aţi reprezentat România la Organizaţia Internaţională a Francofoniei. Domnule Dinu Flămând, care este rolul pe care diplomaţia culturală, această putere subtilă sau soft power cum este numită acum îl joacă în sprijinirea priorităţilor de politică externă ale unui stat?

Ar trebui să fie primul rol, dar nu este din nefericire pentru că trebuie să spunem clasa politică desconsideră cultura. Clasa politică, nu numai din România şi din alte părţi, cu foarte rare excepţii, aduce cultura cam pe locul cinci, şase, şapte. Diplomaţia culturală, în opinia mea, este primul material pe care trebuie să lucrezi. În fond, diplomaţia este o artă a seducţiei, iar cel mai mult în contactele dintre oameni diferiţi sau în contactele dintre popoare este seducţia prin cultură, bineînţeles, cu toţii ne interesăm de cultura altui popor nu neapărat de victoriile lui în timpuri istorice ş.a.m.d. Din nefericire, nu putem să spunem că diplomaţia culturală are prioritate, dar evident că asta trebuie să facem. Noi ca scriitori asta facem. Ducem cuvântul şi spiritualitatea românească acolo unde suntem invitaţi. Eu am fost delegat, adică reprezentantul României la Francofonie, Organizaţia Internaţională a Francofoniei care nu este o organizaţie pentru apărarea limbii franceze. Canadienii, francezii, elveţienii, belgienii şi alte ţări care vorbesc limba franceză din Africa ştiu să se apere şi dacă nu sunt împreună, dar este o foarte bună organizaţie internaţională unde se face nu numai diplomaţie culturală, ci pur şi simplu diplomaţie, prin intermediul acestei caracteristici a celor care sunt o excepţie în lumea de astăzi unde limba engleză încearcă să monopolizeze totul, dar nu numai limba engleză, ci simplificarea pe care o aduce limba engleză în această nouă limbă franca, lingua franca, care se vorbeşte la nivel mondial. Noi, românii, avem tot interesul şi cred că am reuşit să spun acest lucru cât am funcţionat ca reprezentant al ţării mele să apărăm diversitatea, pentru că şi limba română şi cultura noastră sunt servite de diversitatea culturală nu de monopolul unei singure limbi. Acesta a fost rolul meu. Eu sper ca alţii să ducă mai departe ceea ce am făcut şi eu acolo şi în concertul actual al atâtor contacte dar şi confruntări cred că diversitatea culturală este ceva care aplanează conflictele şi ceva care permanentizează sau prelungeşte dialogul între culturi.