Ştiu că, anul trecut, v-aţi plimbat prin hutonguri, aflându-le cultura. Cum aţi simţit aerul feudal al capitalei Beijing din timpul dinastiei Ming în acele hutonguri răspândite peste tot şi care redau viața orașului autentic?

Beijingul profund respiră prin plămânii firavi ai hutong-urilor. Aceste străduțe practic nu se văd. Sunt străduțe între proprietățile vechi, siheyuan-uri se numesc și în care se face accesul prin porți roșii de trecere, păzite uneori de dragoni de piatră. Pe hutong se pot așeza prăvălii sau ateliere. Hutong-urile devin mai degrabă vii înspre seară, ziua sunt simple artere nebăgate în seamă aproape de nimeni neinițiat. Pe hutong se adună oamenii din siheyuan-uri pentru a povesti și a juca mah-jong. Aerul feudal al Beijing-ului dinastiei Ming încă se simte și poți simți pe aceste artere spre nicăieri în raport cu istoria, spre impozantele construcții pe verticală, în raport cu prezentul, că pătrunzi în istoria locului. Sunt așadar aproape invizibile, sunt ascunse, hutong-urile sunt tunelurile vii pentru călătoria înspre China profundă, neschimbătoare. Rețeaua lor – dumneavoastră înșivă ați vorbit în lucrarea China în povestiri, publicată anul trecut, despre peste 6.000 de asemenea străduțe – sunt rețeaua capilară care permite alimentarea Chinei actuale cu principiile vechi, cu stilul de viață autohton, cu etica neschimbătoare, cu relațiile sociale ce pun în prim plan celula societății, și în China așa am simțit că această celulă a societății este cu adevărat familia.

Aţi ajuns şi la Marele Zid Chinezesc. Cum s-a deschis acest zid grandios de la margini de imperiu, cu istoria sa de milenii, în sufletul dvs.?

Am plecat cu reținere la Marele Zid. Citisem pentru prima dată mai mult despre Marele Zid în Borges. De fapt, Borges e o altă poartă occidentală de acces spre cultura chineză pentru mine. Am citit despre faptul că împăratul Qin, în perioada construcției zidului i-a adus acolo pe toți cei care s-au opus construirii. Pe de-o parte m-a atras acest lucru, pe de alta am respins acel loc de atunci de la granița dintre imperii. Când am ajuns la Marele Zid am constatat că de fapt lucrurile sunt diferite. Marele Zid Chinezesc a fost construit începând cu secolul al treilea î.Hr. cum spuneam în perioada împăratului Qin sau începând de la cel care urma să devină împăratul Qin ca sistem de fortificații care să unească turnurile de apărare împotriva invadatorilor din nord. Așadar, de la începuturile sale, statul unificat chinez (care a primit numele după cel al împăratului Qin Shi Huangdi) și-a fortificat frontiera vulnerabilă cu populația nomadă din nord. Zidul s-a întins pe culmi, în total atinzând o lungime de peste 21.000 de kilometri, până în ziua de astăzi a rămas cel mai mare zid din lume, chiar dacă în picioare au rămas doar 6.400 de kilometri și acest zid avea să separe, cum separă toate zidurile, imperiile, ulterior imperiul mongol de imperiul chinez și mai mult decât atât avea și rolul de a proteja și comerțul la sud de el. La construcția zidului nu au lucrat însă numai prizonierii de război, cum spuneam, ci și cei care erau prinși că păstrează artefacte a tot ceea ce a însemnat cultura chineză de dinainte de împăratul Qin. De altfel, inclusiv fortificațiile anterioare Zidului au fost distruse, din dorința împăratului de a impune ideea că imperiul începe cu sine și că nimic altceva nu a existat anterior. Grandomania împăratului, care și-a făurit și Armata de Teracotă a fost răzbunată, cumva, de istorie. Dar zidul acesta, cunoscut ca Marele Zid, a devenit una dintre cele șapte minuni ale lumii și, mai mult într-un fel, elementul de referință culturală pentru chinezi. Prin urmare, privind prin prisma a ceea ce înseamnă percepția actuală a realității, Marele Zid e cu totul și cu totul altfel conotat față de ceea ce a însemnat el cândva. Am reușit să urc la Marele Zid la Mutianyu, în județul Huairou, așadar într-o zonă în care construcția s-a extins abia în secolul al XIV-lea. Am ajuns într-o zi de august, în zăpușeala amiezii, dar adierea vântului uscat dinspre nord, din stepa mongolă, se simțea încă și parcă odată cu acest vânt am simțit și sângele celor care l-au construit, dar și sângele celor răpuși încercând să treacă dincolo de Marele Zid pe pantele de la 50 până la 90 de grade pe care a fost așezat zidul, și care sânge pare să se fi uscat. Așa, sentimentul pe care l-am simțit fiind acolo între lumi, între imperii, e acela al neliniștii graniței dintre imperii care mi-a amintit de izolatul Fort Bastiani din Deșertul Tătarilor al lui Dino Buzzati.

Dacă ar fi să faceţi un scurt portret al chinezului de azi, aşa cum l-aţi văzut pe stradă, în puținele locuri pe care le-aţi vizitat sau din contactele pe care le-aţi avut, cum ar fi acela?

Pentru a pătrunde temeinic într-un spațiu cultural așa cum spuneam e nevoie de imersiune în cultura respectivă. China pe care am vizitat-o abia și-a ridicat vălul de pe colțul ochiului. Nu pot face decât un portret al jurnalistului grăbit, care observă mulțimea și la rândul său se grăbește să exprime adevăruri generale pentru a nu-și abate cititorii, ascultătorii sau telespectatorii de la linia conformistă a unei preconcepții. Așadar am întâlnit oameni politicoși, ospitalieri, generoși, acestea fiind adevăruri generale. Am întâlnit oameni neimpresionați sau obișnuiți cu lumea diversă a unui eveniment internațional, am întâlnit oameni care continuă să-și vadă de treabă, ca și cum nimic nu ar putea să-i tulbure. Am întâlnit oameni deschiși dialogului și dornici să ajute. Dar categoria de oameni care m-a impresionat cel mai tare e cea a chinezilor care au evadat într-o Europă interioară, la fel cum eu am evadat în China mea interioară, sau într-un Occident interior prin porțile culturii române. Am întâlnit chinezi care cunoșteau cinematografia românească mai bine decât o cunosc eu, am întâlnit chinezi impresionați de muzica românească, iar Ciprian Porumbescu de pildă este o poartă de intrare în cultura occidentală prin intermediul culturii române. Am întâlnit chinezi care citiseră lucrări importante din literatura română. Mi-am dat seama atunci că pentru a înțelege mai bine o cultură trebuie să-i înțelegi porțile prin care ea se deschide lumii. Și am înțeles că pentru chinezi cultura română e o poartă de deschidere spre lume a propriei culturi.