Romanul este încărcat de momente copleșitoare de dăruire și iubire chiar în mijlocul greutăților și a sărăciei, care îți rup inima în bucăţi. Spune-mi câteva din scenele care te-au înduioșat cel mai tare din această poveste și chiar te rog să citești unul din fragmentele care ți s-a lipit de suflet?

Sunt foarte multe momente emoționante și înduioșătoare, descrise foarte frumos de Cao Wenxuan. Recunosc că m-au mișcat îndeosebi fragmentele cu bunica, amintindu-mi de copilăria mea petrecută cu bunica și poveștile ei. Am ales un fragment de la pagina 70, din capitolul Salcâmul cel bătrân. Fragmentul este următorul - Mama se duce încă o dată pe malul râului să-l strige pe Bronz să coboare de pe stâlp, iar atunci venise bunica. Se uită la nepot, fără să-l strige imediat. În această familie, pe bunică o durea cel mai tare sufletul de el, și tot ea era cea care îl cunoștea cel mai bine. În timp ce tata și mama se duceau să muncească pământul, bunica fusese cea care îl crescuse mare. Până la cinci ani, dormise în pat cu ea, la picioarele ei. Când îi simțea cărnița călduță și moale, bunica era nespus de fericită. În nopțile reci de iarnă, când sufla vântul pustiu, i se părea că nepoțelul de la picioarele ei era o vatră încinsă. Sătenii, ori de câte ori o vedeau pe bunică, indiferent unde se ducea, îl vedeau și pe Bronz cu ea. De câte ori îi întâlneau pe amândoi, bunica și nepotul stăteau mereu de vorbă, fără să mai termine. Bronz vorbea din ochi și din mâini, iar bunica îi înțelegea toate gândurile, fără nicio piedică. Până și pe cele mai complicate și mai subtile sensuri, bunica reușea să i le înțeleagă, fără niciun efort. În lumea lui Bronz doar bunica putea intra iar ei îi plăcea nespus de mult să stea în lumea aceasta minunată.

Autorul romanului pentru copii Bronz şi Floarea Soarelui spune așa – Dedic această carte oamenilor care au suferit și urmașilor lor. Ionela, cum vezi tema suferinței descrisă de scriitorul Cao Wenxuan în această carte în comparație cu felul în care a fost ea înfățișată de alți scriitori chinezi? Are un chip diferit?

E adevărat că suferința este o temă predilectă în literatura chineză, plecând îndeosebi de la premisa că are un impact mai puternic asupra cititorului și că este mai grăitoare să-i spun așa, cititorul empatizând mai ușor cu personajele aflate în suferință, decât cu cele care trăiesc fericite până la adânci bătrâneți. Cao Wenxuan descrie o suferință care înobilează personajele sale, spre deosebire de alți autori chinezi la care suferința creează frustrare, urâțenie, complexe de tot felul. Aici suferința sudează relațiile umane, fie ele familiale sau sociale și îi face pe oameni mai frumoși, mai sensibili, mai profunzi.

Îţi mărturisesc sincer că am citit cartea tradusă de tine pe nerăsuflate. Am zâmbit, am suspinat și am plâns. Am recitit-o chiar. Spune-mi cum ai recomanda tu această carte unui copil sau unui tânăr, ca să-l convingi să o citească? Ce i-ai spune?

Cred că aș recomanda-o tuturor celor care se simt nedreptățiți de viață sperând să înțeleagă, precum Bronz după întâlnirea cu Boldei, băiatul acela mai oropsit de soartă decât el, să înţeleagă că de fapt sunt cei mai fericiți și mai norocoși copii din lume.

Autorul transmite prin această povestire o caldă simpatie pentru oropsiţii vieţii, pe care o exprimă cu sentimente de umanism profund. Cum a fost colaborarea ta cu scriitorul, unul dintre cei mai apreciaţi autori de ficţiune pentru copii și laureat al Premiului "Hans Christian Andersen" în 2016? L-ai întâlnit personal Ionela, ce impresie ți-a făcut?

Da, am avut șansa nesperată să-l întâlnesc. A fost de fapt o întâmplare, una frumoasă, pornind de la care am ajuns să traduc această carte. Eram la Gaudeamus în 2016, la standul Chinei, în anul acela China a fost invitată de onoare şi era un trust de presă care dorea să ia interviu unui scriitor chinez. Eu nu l-am recunoscut, mă aflam prin preajmă şi m-am oferit să traduc acest interviu. După care am aflat că de fapt îl traduceam pe marele Cao Wenxuan. A fost o interacţiune scurtă. Ulterior au mai urmat schimburi de e-mailuri. Pornind de atunci am trimis CV-ul la editura Rao şi am semnat un contract de traducere cu autorul şi aşa am ajuns să traduc această carte. Domnul Cao Wenxuan mi s-a părut foarte simpatic și în același timp am remarcat un fel de mândrie, mândria că este chinez, mândrie că-și poate spune poveștile întregii lumi, emoționând-o în acelaşi timp.

Sfârșitul povestirii este atât de trist, atât de sfâșietor... Ionela, intuiai cumva acest final cu cât de apropiai mai mult de finalul traducerii? Ți-ai fi dorit să fie altul?

Recunosc că îndeosebi cinematografia americană mi-a format şi mie un orizont de aşteptare a happy endului. Cu toate acestea, deși nu am intuit acest final, presimțeam un eveniment foarte trist la fiecare pagină întoarsă. Până la urmă, finalul este însă unul deschis și interpretabil în funcție de gradul de optimism sau de pesimism al fiecărui cititor. Este adevărat că durerea lui Bronz este sfâșietoare, dar în final copilul își recapătă vocea. Totodată, poate că fata chiar s-a întors, sau băiatul a înnebunit și delirează la vederea lanului de floarea-soarelui. Eu, personal, am ales să cred că fata s-a întors, iar fratele ei a strigat-o pe nume.