Ionela Voicu, îţi mulţumesc pentru prezenţa ta în emisiunea Cultura Chinei într-o ceaşcă. Te felicit pentru adorabila traducere a romanului pentru copii, Bronz şi Floarea Soarelui scris de Cao Wenxuan, una dintre cele mai reprezentative lucrări ale acestui scriitor chinez. Spune-mi cum "te-ai împrietenit" cu această frumoasă poveste clasică fără vârstă？

În primul rând doresc să-ţi mulţumesc foarte mult pentru această invitaţie în cadrul emisiunii Cultura Chinei într-o ceaşcă. Mulţumesc foarte mult pentru felicitări. Referitor la traducerea Bronz şi Floarea Soarelui, am fost foarte norocoasă să traduc această carte cu care m-am împrietenit de la prima pagină, a fost o dragoste la prima lectură. A fost şi prima mea traducere de carte pentru copii și mi-a plăcut foarte mult experienţa.

Autorul ne invită în paginile romanului la o incursiune în cultura asiatică, prezentându-ne o lume inedită a satului măcinat de foamete, devastat de furtuni și de pierderea celor dragi, dar în care familia este ținută unită de speranțe și manifestări de bunătate și iubire. Ionela, ce-a fost mai greu în misiunea ta de a menține integritatea stilistică a textului original și de-a atinge un nivel ridicat de lizibilitate a acestor descrieri detaliate în traducerea ta?

Nu știu cât de bine am reușit să transmit frumusețea peisajelor și a sentimentelor descrise de autor. Aici cred că a fost de fapt dificultatea majoră, teama că nu voi reuși să redau întocmai tabloul pe care mi-l crea mie, ca cititor de limba chineză, textul original. De asemenea, uneori mă surprindeam furată de poveștile copilăriei, derapam puțin spre spațiul nostru românesc şi dau aici exemplu fluviul din roman pe care am fost tentată să-l traduc pârâu având în vedere că în poveștile noastre apar mai degrabă râuri, pârâuri, lacuri și mai rar sau poate deloc marea și fluviul. În plus, limba chineză nu era foarte explicită în acest sens. Dar desfășurarea narativă continua în direcția aceasta a unui spațiu natural chinezesc mult mai vast. Pe de altă parte, întoarcerea în copilăria mea petrecută într-un sat pe malul Dunării mi-a fost de ajutor atât la nivel de vocabular cât și al imaginii bălții pline de trestie, stuf și tot felul de păsări.

"Floarea-Soarelui era o fetiță fricoasă, se temea să se ducă și să se întoarcă singură de la școală. Căci drumul era lung și traversa un câmp pustiu. În general, copiii din Câmpul de Orz mergeau mai mulți împreună însă ea nu îi cunoștea iar ei nu o considerau de-a satului, o găseau diferită față de oamenii locului, prin urmare erau puțin distanți cu ea.

Așa o mână de om cum era, bunica, tata și mama se temeau să o lase singură pe drum.

Bronz se gândise însă din timp, avea să o însoțească el și la dus și la întors.

De când se pomenise acest sat, nici că se mai văzuse vreodată o astfel de scenă: o fetiță mergând în fiecare zi la școală călare pe bivolul mânat de fratele ei mai mare. În fiecare zi de dimineață, plecau la aceeași oră. Când termina orele, Bronz și bivolul apăreau punctuali la poarta școlii. Tot drumul, Floarea-Soarelui își repeta lecțiile stând pe spatele bivolului, iar când ajungea la școală, le știa deja pe toate pe de rost. La întoarcere, își rezolva în minte exercițiile de matematică iar când ajungea acasă, își termina numaidecât temele. De fiecare dată, după ce băiatul o conducea până la școală, fetița intra fuga în clădire, însă ieșea imediat tot fuga și striga: "Nene, când termin, te aștept." Se temea cel mai tare ca el să nu uite de ea. Cum ar fi putut însă Bronz să o uite? S-a întâmplat însă de două ori să întârzie puțin pentru că tata i-a dat bivolul târziu. Când a ajuns la școală, Floarea-Soarelui plângea la poarta școlii."