Întâlnirea doamnei Prof. Univ. Dr. Luminiţa Bălan cu studenţii chinezi ai Catedrei de limba română a Universităţii de Studii Străine din Beijing a fost emoţionantă. Tinerii chinezi au impresionat-o foarte mult pe doamna profesoară prin atitudinea lor faţă de studiu şi prin modul în care se dedică drumului pe care şi l-au ales, acela de a fi specialişti în limba şi cultura română. Dânsa le-a povestit studenţilor, mai întâi, cum şi când a început să înveţe limba chineză.

„Am început să învăţ limba chineză când eram în clasa a II-a. Deci în clasa a II-a, în anii 70, hai să zicem aşa. În perioada aceea, relaţiile erau foarte bune. China şi România erau ţări prietene, foarte apropiate şi sigur că ambele îşi doreau să formeze cunoscători ai celor două limbi, pentru a se apropia şi mai mult, pentru a stabili relaţii şi mai intense. Deci, atunci eram în clasa a II-a şi s-a făcut un experiment şi anume. Într-o şcoală din Bucureşti au introdus limba chineză, limba arabă şi limba japoneză, bine, limba arabă şi japoneză mult mai târziu, dar în şcoala în care am învăţat eu au introdus limba chineză. Copiii de-acolo, din clasa a II-a, puteau să înveţe limba chineză. Şi eu am fost într-o asemenea grupă, unde am învăţat limba chineză şi doamna profesoară Florentina Vişan era profesoara mea. Era foarte tânără atunci şi eu o iubeam foarte mult. O iubeam pentru că era frumoasă. Avea un păr lung, era frumoasă şi era foarte veselă. Ne învăţa să cântăm cântece chinezeşti şi tot felul de poezioare şi făceam serbări, spectacole. Era foarte frumos. Un lucru este foarte adevărat. Încă de atunci, când aveam doar 8 ani, cumva, în sufletul meu, s-a născut această dragoste pentru China. La început a fost dragostea pentru profesoara mea, care era frumoasă şi veselă, şi după aceea a început să-mi placă foarte mult ceea ce făceam. Şi-mi plăcea atât de mult încât am început să colecţionez tot felul de obiecte chinezeşti, stilouri, nu scriam decât cu stilou chinezesc, evantaie şi tot felul, tot felul de lucruri şi în dormitorul meu era un mic colţ chinezesc. Oricine se ducea în China sau putea să cumpere ceva chinezesc îmi aducea mie şi colecţionam. Şi, încetul cu încetul, încă de atunci, mi-am făcut acasă o lume chinezească. Când venea cineva în vizită spuneam – Trebuie să vizităm colţul chinezesc şi veneau să vadă ce obiecte chinezeşti am eu acolo. Toate erau foarte frumoase. Aveam şi un ceainic de porţelan. Şi, încetul cu încetul, am început să visez la vremea când am să merg în China şi am să învăţ foarte bine limba chineză. Nu ştiam atunci ce am să fac, dar în acelaşi timp îmi plăcea foarte mult să fiu profesoară şi îi învăţam pe cei doi fraţi mai mici ai mei diverse lucruri. În vacanţa de vară îi puneam să înveţe limba chineză cu mine, desigur, eu eram profesoara. Vă daţi seama ce bucuroşi erau ei în vacanţă să facă limba chineză cu mine şi ce profesoară eram eu？Deci, iată cam de la 8, 9, 10 ani aşa, am avut două idei. Una, să învăţ chineză şi să ajung în China şi a doua să fiu profesoară. Asta mi-am dorit şi n-am abandonat aceste două idei şi mi le-am păstrat până mai târziu. Până în ziua de astăzi şi sunt foarte fericită cu ceea ce fac şi nu mi se pare nicio clipă că muncesc. (...) Pot să vă spun că după ce m-am întors în România, în 93, după ce am petrecut un an aici, visam tot timpul, noaptea, China. Tot felul de lucruri. De exemplu, visam că mănânc Youtiao. Visam că mănânc Jiaozi. Şi după ce m-am întors acasă îmi era foarte dor de mâncarea chinezească, de prietenii chinezi, de profesorii chinezi. Am avut nişte profesori minunaţi, minunaţi, atât de devotaţi meseriei încât i-am luat ca model. Şi profesorii chinezi să ştiţi că sunt modelul meu de seriozitate şi de dăruire în ceea ce fac şi nu pot să-i uit. Îi am în faţă tot timpul şi mă gândesc cum ar fi rezolvat problema aceasta profesorul Tian, dar profesorul Yang, dar profesorul Zhang, pe care i-am avut de-a lungul timpului. Mi-am fixat acest model de profesor ideal. Un profesor care ştie să te înveţe, care ştie să te facă să iubeşti ceea ce înveţi şi să-ţi doreşti să fii mai bun. Încerc şi eu prin ceea ce fac să le spun studenţilor mei să nu îşi abandoneze speranţele niciodată, că vor fi mai buni."