Interviu cu Gabriela Filipovici, director marketing la Clinica de medicină tradiţională Liangmaqiao şi ambasador InterNations

Gabriela, viaţa ta curge de 23 de ani în China. Pare o eternitate! Aş începe acest dialog, rugându-te să-mi spui cum arăta China acum mai bine de 20 de ani, când ai ajuns aici？

Cu mare drag! Adevărul e că îmi reamintesc cu plăcere momentele petrecute atunci, la începutul sosirii mele în China. Cred că este foarte important să vă spun în ce calitate am venit aici, pentru că impresiile pe care mi le-am format le am prin prisma experienţelor trăite. Pe mine, dragostea m-a adus aici. M-am căsătorit cu un cetăţean chinez, care a hotărât să revină în China. În acele moment, China, pentru mine era un tărâm necunoscut, interesant totodată, dar pe care cu ajutorul oamenilor foarte drăguţi de altfel am reuşit să-l pot numi acasă pur şi simplu. Totul era diferit, de la străzile care erau cu biciclişti, numărul de maşini puţine, clădirile pe care le vedeam, impactul pe care l-am avut în prima vizită a socrilor mei după 10 ore de zbor, nu am putut decât să fiu impresionată, nu pot să spun plăcut, de numărul de biciclete aflate în clădirea blocului. Acestea nici nu ştiu dacă le-am observat, decât aşa puţin în treacăt, însă am fost aşteptată la aeroport de toată familia, cu toţi prietenii, ceea ce pe mine m-a copleşit. Deci a fost un lucru extrem de bun şi aş zice că am început vizita mea în China foarte bine, datorită acestor oameni. Ei m-au făcut să mă simt binevenită şi, de ce nu importantă aş zice, ceea ce este o calitate extraordinară. Atenţia lor m-a copleşit şi am plăcut China instantaneu datorită oamenilor.

Ca să avem câteva imagini mai clare, aş vrea să-mi descrii cum era zona în care ai locuit atunci, acolo unde ai plecat de la aeroport şi cum arată aceasta astăzi, dacă ai mai trecut pe-acolo sau locuieşti în aceeaşi clădire？

Am fost norocoasă aş zice să locuim în zona Sanlitun, o zonă unde se află foarte multe ambasade. La momentul respectiv erau blocuri foarte vechi de câteva zeci de ani, foarte multe biciclete, piaţă, zarvă, gălăgie, dar mi s-a părut totul plin de viaţă. Oamenii forfoteau tot timpul. Din păcate, condiţiile nu erau cele pe care le aşteptam eu, dar bine, nici nu am aşteptat extraordinar de mult. Însă blocurile m-au uimit. Erau fără apă caldă curentă, erau cu ciment pe jos. Deci, efectiv, pe mine m-au şocat. Norocul meu a fost că atenţia mea nu era concentrată asupra acestor condiţii. Pe primul loc era soţul meu, atenţia lui asupra mea şi condiţiile de trai pe locul doi. Nu erau de neglijat, dar asta a fost ce-am observat eu. Şi probabil eram şi foarte tânără. La vârsta aceea nu ştiu dacă puteam sau acordam atenţie multor detalii. Transformările sunt uimitoare. În ultimii ani şi cu o viteză extraordinară, pe locurile acestea, de fapt chiar pe locul acela unde am locuit noi, s-au construit mall-uri foarte moderne. Este incomparabil. Nu a mai rămas nimic din ce-a fost atunci.