Dar, până la urmă, şi asta este tot o formă de perfecţiune, nu?

Nu caut atât de mult perfecţiunea, cât este o căutare de-a descoperi lucruri noi care se ascund în mintea mea, cumva. Da, am 12 bucăţi pe care pictez tot timpul, atâta timp cât ele sunt la mine în atelier.

În ce măsură contextul socio-cultural îşi lasă amprenta asupra modalităţii de a gândi al unui proiect arhitectural?

Obiectele arhitecturale sunt unelte în primul rând şi apoi alte lucruri. Arhitectul proiectează clădiri pe care alţii le folosesc. Spre deosebire de artist care face ce vrea fără a fi condiţionat, arhitectul face lucruri concrete care răspund dinamicii socio-culturale sau dinamicii economiei şi a direcţiilor politice uneori, dar există această înţelegere convenabilă între client care comandă o clădire pe care o identifică ca fiind o lucrare de artă, iar arhitectul vrea să fie un artist şi acceptă treaba asta, dar lucrurile stau cu totul diferit în realitate. Câteodată, arhitectul crede că e şi filosof, pentru că el are impresia că inventează concepte, dar nu inventează de fapt nimic nou. În realitate, arhitectul e ca un croitor. Te duci la atelierul lui, îi spui ce haină vrei, din ce material să fie făcut şi îi spui câţi bani ai. Şi având regulile acestea, tu trebuie să negociezi şi să faci ceva din treaba asta. De obicei, nu iese niciun fel de arhitectură interesantă din modul ăsta de abordare. Pe de altă parte, există şi un fel de arhitect care îşi concepe edificiile sau proiectele acasă, în atelier, şi vine cu ele la piaţă şi le prezintă. De obicei, nu se construieşte nimic, dar sunt singurii care aduc lucruri noi şi interesante. Bineînţeles că există şi o combinaţie între cele două tipuri de arhitecţi. Unii fac lucruri mai inteligente şi le şi construiesc câteodată, mai scriu şi cărţi pe tema asta, dar nu sunt mulţi.

Ce anume este arhitectura până la urmă, o realitate sau un plan imaginar?

Trebuie să fie o realitate care să fie rezultatul planului imaginar. Dar, este o realitate, cred.

Şi o ultimă întrebare. De ce China, Alexandru Dâmboianu？Eşti de şase ani aici. Ai lucrat la mai multe birouri de arhitectură din Beijing. Cum e viaţa unui artist român în marele stat asiatic?

Am ales China mai mult din întâmplare, pentru că nu ştiam ce fac la momentul respectiv. Aveam un job asigurat la un birou important de arhitectură, dar când am venit aici nu ştiam cum este viaţa în Beijing. Şi tot ceea ce am făcut în primii doi ani este să lucrez încontinuu, uneori 12 ore pe zi, fără week-end, pentru că nu era altceva de făcut, nu ştiam pe nimeni. Dar situaţia s-a diversificat şi acum lucrez doar part-time. Am timp să mă uit în jur, să mă informez, să citesc, să gândesc şi să produc ce vreau până la urmă.