Cu cât mă apropiam de templu redescopeream ce deja aflasem din multe alte locuri marcate de istorie din China, unde sistemul, chiar şi în perioada Revoluţiei Culturale, a lăsat în părăsire multe valori, dar nu le-a distrus. Aşa au fost salvate Oraşul Interzis, Templul Cerului, Palatul Imperial de Vară, Parcul Beihai şi Jingshan, Strada Qianmen şi o serie de hutonguri, ca să dau doar câteva exemple din Beijing. Prădate, uitate aproape 100 de ani, multe dintre acestea au fost măcinate de vreme, dar nu puse la pământ. În anii din urmă, înţelegând valoarea istorică, dar mai ales turistică, toate emblemele istorice imperiale chineze au fost şi sunt restaurate, devenind bogate resurse financiare.

După ce am sărit un zid care blochează accesul celor curioşi, am ajuns să trăiesc senzaţia de vertij dată de înlţimea impresionantă şi de abruptul de sub platforma pagodei din vârful dealului. Accesul spre vârful pagodei se poate face numai din interior, iar speranţa de a ajunge deasupra furnalelor a fost zădărnicit. Ziduri şi uşi din metal făceau imposibilă trecerea mai departe. Oricum, liniştea, urmele de daltă care au săpat în piatra dealului stâncos pentru a face loc chiliilor, fostele construcţii acum în restaurare, panorama fostei zone industriale, a lacurilor, toate răsplăteau din plin efortul depus. Eram la mai bine de 22 de kilometri de Piaţa Tian Anmen, tot în Beijing, reuşind să văd mai departe, spre Vest, alţi zeci de kilometri, şi districtele aparţinătoare capitalei chineze.