Ceai proaspăt: Agricultorii recoltează ceaiul de primăvară pe un deal din provincia Hubei. (Yang Tao)

Deşi cultura ceaiului a fost, în China, mult timp la ea acasă, acest patrimoniu naţional intangibil a suferit un declin serios din cauza războiului şi a tulburărilor politice din prima jumătate a secolului XX. Multe cărţi clasice despre cultura de ceai s-au pierdut în acea perioadă.

Cu toate acestea, unele tradiţii din cultura ceaiului s-au păstrat şi transmis mai departe. Kungfu cha (cha înseamnă ceai în limba chineză) este un ceai popular din provinciile Guangdong şi Fujian. Numele de kungfu, în acest sens, se referă la timpul, munca şi fabricarea acestuia, adică la etapele prin care trece până ajunge să fie servit şi băut, nicidecum la arta marţială kung fu.

Conform tradiţiei, ceaiul kungfu se serveşte la întrunirile importante ale familiilor. În trecut, un număr mare de persoane din Chaozhou, un oraş de coastă din provincia Guangdong, au plecat peste hotare, pentru a-şi face o viaţă mai bună. Chinezii au făcut ceai kungfu oriunde s-au aşezat, iar pentru cei care au trăit în străinătate o perioadă mai lungă de timp, consumul de ceai kungfu a fost amintirea cea mai dragă de acasă.

"Supravieţuirea ceaiului kungfu se bazează pe unitatea familiei", a declarat Chen Xiangbai, un moştenitor al tradiţiei kungfu şi cercetător la Institutul Internaţional de Cultură a Ceaiului din China. "Atât timp cât există familii, ceaiul kungfu nu va dispărea", a adăugat el pentru revista Beijing Review.

Istoria ceaiului

Cea mai veche consemnare a ceaiului apare în cartea de medicină a lui Shen Nong intitulată "Plantele clasice", o compilaţie a mai multor practicieni din perioada statelor beligerante (475-221 î.Hr.), până la dinastia Han de Est (25-220). Potrivit textului, primele frunze de ceai descoperite au fost testate de Shen Nong (numit Împăratul Yan), un mare strămoş al naţiunii chineze, care a trăit în urmă cu aproximativ 5.000 de ani, pentru a vedea dacă sunt sănătoase pentru consumul uman. Până în timpul dinastiei Han de Vest (202 î.Hr.- 9 d.Hr.), ceaiul a fost folosit, în principal, ca medicament pe bază de plante, apoi a devenit treptat o băutură zilnică.

Băutul ceaiului a fost popular în China de Sud, pentru mult timp. Iar în perioada dinastiei Tang (618-907), consumul de ceai s-a răspândit în întreaga ţară, în parte promovat de poetul Lu Yu (733-804) în "Cartea ceaiului", prima şi cea mai cuprinzătoare lucrare despre originea, procesarea şi băutul ceaiului în China antică.

În anul 760, poetul s-a retras într-un sat mic de munte din estul Chinei, în provincia Zhejiang, ca să se concentreze exclusiv pe finalizarea cărţii sale despre ceai. Lu a explorat, singur, adeseori, păduri şi munţi, să caute apă dulce de izvor şi să colecteze frunze de ceai sălbatic, dar şi să se delecteze cu peisaje încântătoare. Potrivit lucrării sale, apa minerală naturală şi ceaiul sălbatic sunt cea mai bună combinaţie pentru un gust perfect.

Cultura ceaiului nu ar trebui să se concentreze doar pe gustul şi culoarea băuturii, subliniază Lu, ci şi pe vasele în care este pusă, pe mediul şi sezonul în care este băută.

Datorită cărţii sale, ceaiul a urcat la nivel de artă. În timpul dinastiei Tang, cultura de ceai a ajuns la culmi înalte şi, în cele din urmă, s-a răspândit în Asia de Sud-Est şi Japonia.