China de azi îşi datorează, în egală măsură, ascensiunea şi succesul atât lui Confucius şi Sun Tzu, cât şi forţei şi tenacităţii liderilor care au construit Republica Populară Chineză. Indiferent de perioada de raportare, liderii Chinei au imprimat „Zhong Guo"-ului – Ţării de mijloc – un caracter de permanentă unicitate pe care nimeni nu l-a putut şi nu îl poate nega. Fie că vorbim de argumente istorice sau politice, istoria poporului chinez este desprinsă dintr-o legendă ale cărei rădăcini sunt similare timpului fără început. De aici şi convingerea unanimă a poporului chinez că una dintre calităţile, dar mai ales datoriile fireşti, urmăresc perenitatea în relaţia cu civilizaţiile care au ajuns la graniţele uriaşului stat. Tentaţia de a face o paralelă între poporul român şi poporul chinez este evident una firească, fie şi numai dacă avem în vedere rezistenţa şi încremenirea în spaţiul de origine, în ciuda oricăror vicisitudini istorice. Românii vorbesc cu seninătate despre capacitatea de asimilare şi transformare a celor care le calcă cu sau fără voie pragul, în vreme ce chinezii au avut această capacitate consemnată între strategiile de rezistenţă în faţa istoriei. Căci una dintre cheile cu care poporul chinez a deschis permanent porţile timpului şi succesului a fost strategia bine şi îndelung pregătită, jocul de GO – Wei Qi – fiind o lecţie accesibilă despre modul în care gândesc şi acţionează chinezii, de a vedea şi prevedea o acţiune din toate unghiurile, altfel spus de a încercui orice situaţie sau eveniment.

Poporul chinez a fost din totdeauna un popor darnic, atât din considerente legate de convingerea că relaţia ancestrală directă obligă la bunătate şi condescendeţă, cât şi din motivaţii care au demonstrat că, în afara teritoriului propriu, China este un stat care promovează pacea şi buna înţelegere, preferând medierea îndelungă, uneori ani de zile, ciocnirilor directe. Acest obicei face parte şi azi, în secolul XXI, din eticheta de onoare a chinezilor care ştiu că un gest de bunăvoinţă este o cărămidă similară celor aflate şi azi în impresionanta construcţie a Marelui Zid.

Ce aduce nou China modernă în relaţia cu civilizaţiile planetei este deschiderea cu care tratează transferul de cultură, dincolo de aspectele economice care au făcut din mare stat un lider permanent, cu excepţia mijlocului de secol XX. Dacă până la jumătatea secolului XIX liderii chinezi considerau că cei care sunt interesaţi de cultura Ţării de Mijloc trebuiau să vină la porţile imperiului, după procesul de prefaceri fundamentale şi transformări interne care au urmat în ultimii 70 de ani, fără precendent în istoria oricărei ţări, China de azi este una dintre principalele furnizoare mondiale de cultură şi nu doar la nivelul valorilor antice, multe înscrise în lista patrimoniului universal UNESCO.

Institutul Confucius este unul dintre generatorii de apropiere între popoare, efect al politicii de deschidere spre exterior, un proiect de succes care demonstrează permanenta raportare şi conectare „trecut – prezent", o nouă dovadă a stabilităţii pe care se sprijină viitorul Chinei. Dacă România are încă şansa unor relaţii privilegiate cu China, fără îndoială că palierul cultural poate să fie unul pe care istoria comună trebuie consolidată şi continuată în beneficiu comun, aici factorii politici de la Bucureşti având o sarcină de la care nu se pot eschiva.

La început de secol XXI, aparent complicata limbă mandarină devine tot mai mult un instrument de comunicare, materie de predare la toate nivelurile de pregărire, o formă de a căuta să fii în pas cu viitorul care îşi urcă treptele, deja, din prezent.