I.M: Spune-mi chestii cu care te mândreşti.

M.C: Mă mândresc cu faptul că prin tot ceea ce fac încerc să păstrez această relaţie dintre poporul român şi poporul chinez. Că pot aşterne pe aceste scene mari de aici, acest nume frumos care este România. Mi-aş dori foarte mult să găsim nişte organizatori în România şi să vin pe scena din ţară cu cei mai mari artişti ai Chinei, alături de care eu am cântat de-a lungul timpului. Mă mai mândresc cu Olimpiada de Iarnă a Studenţilor, cele două ediţii din 2009 şi 2011, unde am cântat în deschidere. Am fost foarte trist că România nu a avut nici un participant în 2009, dar am fost bucuros că regizorul nostru a dat publicului drapele micuţe româneşti, doar pentru că eu cântam acolo, deşi nu era nici un participant român.

I.M: Chineza pare o limbă imposibilă pentru mulți dintre noi. Am auzit că un chinez educat știe aproximativ 6000-7000 de caractere şi că nu poţi citi un ziar dacă nu cunoşti măcar 3000 de caractere. Cât timp ţi-a luat să înţelegi ce te întreabă lumea? Cum a fost experienţa asta cu învăţatul limbii?

MC: Este o limbă foarte grea, însă gramatica nu este foarte complicată. Dacă o înveţi la o vârstă mai înaintată, trebuie să ai o ureche foarte bună, sunt patru tonalităţi, iar un cuvânt pronunţat diferit înseamnă cu totul altceva. De exemplu, este acelaşi cuvânt pentru "a vinde" şi „a cumpăra", doar intonaţia diferă. Imaginează-ţi ce greşeli se pot face. În sudul Chinei, unde se vorbeşte cantoneza, sunt nouă tonalităţi. Poți să fii tenor, soprană, vilolonist, ce vrei tu, să ai super-ureche, tot este foarte complicat. Eu am învăţat în anii ăștia foarte bine limba… Îţi trebuie în jur de trei ani ca să înţelegi ce eşti întrebat. Sigur că sunt unele expresii pe care n-ai cum să le înveţi atât de repede. Şi acum sunt unele semne pe care nu le cunosc, dar am prieteni avocaţi, jurişti care îmi citesc contractele şi îmi spun dacă este ceva în neregulă. Dar, în rest, nu am folosit translator pentru că așa nu înveţi mare lucru. Doi ani am stat cu dicţionarul în mână, am ieşit singur pe stradă - şi nu mulţi ştiu engleza - aşa că am fost nevoit să învăţ.

I.M: Care a fost momentul în care te-ai hotărât să devii chinez prin adopţie?

M.C: A fost o decizie foarte grea, lansasem deja două albume în România, aveam multe apariţii la "Albumul Duminical" , care era la acea vreme la TVR, mergeam în emisiunile doamnei Lucia Popescu Moraru, "Vineri Noaptea în direct" de la Radio România Actualităţi… Mi-a fost greu să mă rup. Aveam un job, munceam, însă financiar eram într-o pasă destul de grea, îmi cumpărasem un apartament, cântam în diferite locuri din Bucureşti. Dar toate astea nu mă satisfăceau profesional. Ceva îmi spunea că nu este ceea ce îmi doresc, simţeam că undeva, ceva mă aşteaptă. În China erau foarte multe spectacole în acea perioadă şi m-am decis să părăsesc scena din România. Au contat amploarea spectacolelor, publicul de aici, cultura Chinei; era o altă lume, iar eu sunt un tip curios, vreau să văd mereu lucruri noi. Am fost atras... Apoi, am fost foarte respectat şi iubit de chinezi şi m-am integrat foarte repede. Am rămas printre ei, dar cu un dor mare de România.

I.M: Ce te-a impresionat cel mai mult când ai ajuns prima oară acolo?

M.C: Îmi doream de când eram copil să văd Oraşul Interzis şi Marele Zid. Mi-aduc aminte că erau pe vremuri acele lacăte chinezeşti care aveau pe cutie poze cu Marele Zid. În apartamentul în care locuiam în România, aveam o imagine brodată cu locul acesta. Pe la trei ani, dulapul din spatele patului era scena mea, unde mă urcam şi cântam cu faţa la acea imagine brodată cu Marele Zid Chinezesc. Mi-a rămas în minte de atunci .

I.M: Era prima oară când plecai din ţară? Mă gândesc că, probabil, impactul cu imaginea Chinei a fost şocant pentru cineva care venea la acea vreme din România. Ce ți s-a părut ciudat, plăcut, greu de suportat, încântător?

M.C: Într-adevăr, a fost şocant. Totul era imens. Mă gândeam câtă lume am văzut numai în drumul de la aeroport, ce furnicar de oameni. Mă gândeam "Ce pot să fac eu aici? O să răzbesc? Sunt atât de mulţi, cum o să reușesc? Cum o să mă lansez? Să mă duc înapoi? E mai uşor acasă, sunt mai puţini, pot să comunic…"

Am avut nopţi în care nu dormeam, eram total dezorientat, nu mă obişnuiam cu nimic din ceea ce era în jurul meu. Şi copacii şi frunzele şi iarba mi se păreau altfel. Mi se părea până şi că nu văd atât de clar în faţa ochilor ca în România. Am încercat însă să trec peste fiecare obstacol şi am avut acea mândrie să nu mă întorc fără să ştiu că am izbândit şi aici.