Nu a trecut prea multă vreme de când s-au stins ecourile competiţiilor de la Jocurile Asiatice, găzduite către finele anului trecut de Qatar. Ca şi la ediţiile precedente China a strălucit clasându-se pe locul întâi în clasamentul pe medalii. Încercăm în ediţia de astăzi şi în cea viitoare să vă conturăm profilurile unor sportivi chinezi care au adus ţării lor aurul în competiţiile de la Doha.

Campionul la box, categoria 48 kg, la Jocurile Asiatice din 2006 se numeşte Zhou Shiming. Cel puţin în perioada competiţiilor, el a fost un om înfometat. Până şi lichidele consumate i-au fost drămăluite. Dar după ce a dobândit prima medalie de aur în ultimii 16 ani pentru ţara lui la această disciplină, primul lui gând n-a fost să se ghiftuiască, ci şi-a rostit visul de a dobândi o medalie din acelaşi metal şi la olimpiada din 2008.

Cât priveşte foamea, aceasta are legătură cu baremele stricte de greutate. Boxerul mărturisea:

„După ce am câştigat titlul, am constatat că eram cu stomacul gol. Înaintea fiecărui meci trebuie să-mi controlez greutatea. Aşa că în aceste ultime zile (de dinaintea competiţiei), am mâncat şi am băut pe sponci."

Zhou Shiming l-a copleşit în finală pe adversarul său Suban Pannon din Thailanda. La finele rundei a doua dominarea lui asupra boxerului thailandez era deja atât de evidentă, încât a fost o simplă formalitate să fie declarat campionul Asiei la categoria sa de greutate. Pugilistul chinez îşi aminteşte:

„Credeam că acest meci va fi foarte dur. Am fost foarte nervos în ajun şi noaptea nu m-am simţit prea bine. Îmi era aşa de foame, încât nu puteam dormi."

După victorie s-a simţit mult mai confortabil.

„Când am câştigat şi am ştiut că am pus capăt unei secete de aur în disciplină mai lungi de un deceniu, m-am simţit atât de bucuros şi mulţumit, încât tot efortul şi foamea mi-au părut că nu însemnau nimic."

În 2003, la vârsta de 25 de ani, Zhou devenea primul chinez care a urcat pe podium la campionatele mondiale, cucerind bronzul. În 2004 la Atena a mai cucerit o medalie de bronz, de data aceasta în competiţia olimpică. Cel mai bun rezultat l-a obţinut în 2005 la campionatele mondiale, care au avut loc pe teren chinezesc: vârful ierarhiei şi, bineînţeles, aurul. Ca să-şi rotunjească palmaresul mai are nevoie şi de aurul olimpic, cea mai strălucitoare medalie pe care şi-o poate dori un pugilist. Zhou sublinia:

„Nu m-am aşteptat să înving atât de uşor (la Jocurile Asiatice). M-am pregătit bine pentru meci. Am câştigat la campionatele mondiale şi acum la campionatele asiatice; obiectivul meu este să înving la olimpiadă."

Antrenamentele dure şi luptele îndârjite şi-au lăsat urmele pe faţa şi braţele boxerului. Dar o mică cicatrice o are din copilărie. Pe atunci era un pici slăbănog şi firav, sâcâit şi lovit adesea de colegi. L-a zgâriat o fată. S-a hotărât să facă ceva ca să fie „tare". A început cu wushu ca să se apere pe sine şi să-i protejeze pe cei slabi, gândea el. Dar a descoperit că această artă marţială este mai mult spectacol decât luptă. Aşa a ajuns la box.

„Îmi plac provocările. Când sunt un ring mă văd un luptător."

Dar pugilistul este de părere că ţara sa este încă în deficit de boxeri de elită. Însă:

„Boxul a făcut paşi gigantici înainte. Oponenţii se uitau pe vremuri de sus la jucătorii chinezi. Se bucurau să se înfrunte cu un boxer chinez, pentru că eram prea slabi. Acum vin şi dau mâna cu tine. Cu cât eşti mai puternic, cu atâta eşti mai respectat."

Suntem tentaţi să-i dăm dreptate. Realizatorul şi prezentatorul Emil Mirasova vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă aşteaptă săptămâna viitoare la aceeaşi rubrică.