Încă de la plecarea din Romania, mi-am dorit să pot vedea simbolurile Chinei. Ele sunt multe, însă particularitatea sau mai bine zis popularitatea absolută o au fără îndoială Ursul Panda şi Marele Zid. Tot spune că nu-mi imaginam o călătorie în China fără a păşi pe zid. Dacă excursia această în China este pentru mine un vis împlinit faptul că am urcat la Marele Zid este o încântare absolută, e un fel de vis al visurilor. Am ajuns acolo pe vreme rea. Era „ceaţă" , vânt şi destul de frig. Putea să şi ningă, putea să fie furtună, tot n-aţi fi renunţat să urc pe zid. Aşa încât aerul tare şi imboldul către efortul de a înfrunta miile de trepte mi-au creat o stare de adâncă emoţie, o emoţie a bucuriei, a elevaţiei sufleteşti, a împlinirii unui vis. Indiferent că urci sau cobori treptele Marelui Zid nu ai cum să nu fii pătruns de bucurie. Am văzut aceasta pe chipurile mulţimii de vizitatori şi în pofida faptului că aveam o convingere preconcepută că prezenta aici se însufleteşte am rămas uimit să văd vârstnici aproape de centenarul vieţii urcând vitejeşte printre mulţimile de vizitatori fără a fi prea vizibil marcaţi de efort. Cred că bucuria de a fi aici anulează totul, vicisitudinile vremii, oboseala, şi mai ales discrepanta dintre vârste, rase, obiceiuri sau concepţii morale. La Marele Zid n-am încercat nici un complex de consideraţie, nu m-am simţit nici străin, nici creştin, nici român ci pur şi simplu un om fericit.