Dragi prieteni, la microfon Lin. Astăzi vă vom prezenta minoritatea Keerkezi (kârgâză). Kârgâz, în limba acstei populaţii turcice, o etnie antică din China, înseamnă „cele 40 de fete", „cele 40 de triburi",sau „populaţie nomadă din zonele muntoase".

Etnia Kârgâză locuieşte în principal în vestul Regiunii Xinjiang. O parte dintre reprezentaţii ei trăiesc şi în provincia Helongjiang din nord-estul Chinei. Conform ultimului recensământ, efectuat în 2000, această etnie numără 161 de mii de oameni. Majoritatea vorbesc limba proprie ce aparţine familiei turcice, ramura altaică. Scrierea este bazată pe litere arabe. Cei din sudul regiunii Xinjiang cunosc şi limba etniei uygure, iar cei din nordul regiunii folosesc limba celei kazahe, în timp ce kârgâzii din provincia Heilongjiang, cunosc limbile chineză şi mongolă. Acum 2000 de ani strămoşii acestei etnii au emigrat treptat din regiunea cursului superior al Fluviului Ienisei spre sud, până în Munţii Tianshan, amestecându-se cu populaţiile turcice şi mongole.

La începutul dinasiei Han (206 î.e.n – 220) această etnie se afla sub dominaţia hunilor. După ce aceştia au fost învinşi de dinastia Han, majoritatea kârkâzilor au scăpat de această subordonare. O parte dintre ei s-au strămutat împreuă cu hunii spre vest, în Munţii Tianshan şi Asia Centrală. În secolul al 13-lea kârkâzii au acceptat dominaţia dinastiei Yuan. Domnitorii acesteia au adus din centrul ţării meşteşugari şi ţărani pentru a-i ajuta să înveţe confecţionare obiectelor de ceramică, produselor textile şi uneltelor de pescuit.

După prăbuşirea dinastiei Yuan, puterea centrală nu a mai putut ajunge în zonele kâkâze şi drept urmare, situaţia acestei etnii a început să se înrăutăţească. O parte au fost nevoiţi să se retragă în adâncul pădurilor, iar alţii au plecat spre alte localităţi. Astfel, kârgâzii au început să se împrăştieze, populaţia reducându-se drastic.

După eliberarea paşnică a Regiunii Xinjiang din 1949, etnia kârkâză a intrat într-o nouă etapă. Au fost efectuate o serie de reforme socialiste şi democratice în zonele populate de această etnie. În 1954 a fost înfiinţat districtul autonom al acestei populaţii şi drept urmare populaţia kârgâză a putut deveni stăpână pe propria soartă. Au fost pregătite numeroase cadre din rândul acesteia, pentru a-şi putea administra treburile proprii. Bogatele resurse naturale ale zonelor populate de această minoritate au oferit o bază solidă pentru dezvoltarea economică a acestei etnie. În prezent, în aceste regiuni au fost înfiinţate o serie de întreprinderi – siderurgice, extractive şi de prelucrare a cărbunelui, de îngrăşăminte chimice, etc. Şi agricultura a cunoscut o mare dezvoltare, realizându-se satisfacerea necesarului de cereale şi furaje. Copiii kârkâzi au putut să înveţe la şcoală şi nu puţini dintre ei au urmat şi la facultate.

Istoria îndelungată şi activităţile productive au format o populaţie plină de spirit şi cu o cultură bogată şi variată. Cântecele populare, poeziile şi muzica kârkâzilor sunt foarte cunoscute. Cea mai renumită este epopeea „Manasi" care are ca tema luptă împotriva agresiunii altor etnii şi de apărare a vetrei strămoşeşti. Aceasta are o valoare ideologică şi artistică de neeagalat, făcând parte din patrimoniul cultural al patriei noastre. Membrii acestei etnii sunt dansatori şi cântăreţi înnăscuţi. În afara cântecelor şi dansurilor, ei practică multe alte activităţi sportive şi de agrement, ca de exemplu lupta, tragerea frânghiei, etc.

Etnia Kârkâză produce multe obiecte de artizanat, dintre care cele mai renumite sunt broderiile şi împletiturile. Toate femeile din această etnie sunt pricepute la broderie. Ele brodează aproape toate lucrurile – baticurile, pernele, poalele hainelor şi mânecile, tapiseriile şi multe altele, realizând motive florale, păsări, animale sau figuri geometrice. Obiectele de artă kârkâze sunt de culoare roşie, albastră şi albă, roşul fiind cel mai preferat.

Kâkâzii sunt foarte ospitalieri. Indiferent dacă sunt prieteni vechi sau străini, musafirii sunt întotdeauna bine primiţi în casele lor. Iar oaspeţii, nu se cuvine să mănânce tot ce li se oferă, pentru a-şi arăta în acest fel, recunoştiinţa faţă de ospitalitatea gazdei. La plecare musafirul trebuie să iasă din casă cu spatele către uşă. Există şi o serie de interdicţii, ca de pildă, interzicerea consumului cărnii de porc, măgar, câine, a animalelor moarte şi a sângelui de animal, când mănâncă oaspeţii, ei nu trebuie deranjaţi, etc.

În ceea ce priveşte portul la kârkâzi, bărbaţii poartă pe cap un fel de chipiu de piele sau fetru, înalt şi în formă pătrată, cu cozorocul îndoit şi prevăzut cu apărători pentru urechi, se îmbracă în haine lungi, iar pe dedesubt poartă maiouri brodate. La brâu au o centură de piele. Femeile se îmbracă în rochii peste care pun veste negre. Capul îl au acoperit cu un batic.

La început kârkâzii venerau un toteme ce reprezenta leoparzi şi boi. Din timpul dinastiei Qing (1616-1911) ei au adoptat religia islamică. Cei din nord-estul Chinei practică şamanismul şi budismul tibetan.

Dragi prieteni, astăzi v-am prezentat etnia kârkâză, ce locuieşte în principal în vestul Regiunii Xinjiang. Realizatoarea şi prezentatoarea Lin vă mulţumeşte pentru atenţie.